„Sunt bun la ceva, simt că există o raţiune de a exista, ştiu că aş putea fi cu totul alt om...Există ceva înăuntrul meu, ce o fi oare?”
Destinul extraordinar al lui Vincent Van Gogh confirmă ceea ce Dostoievski a exprimat prin personajele sale tragice. Nu s-a înşelat. Au existat şi există în realitatea noastră banală şi mediocră fiinţe precum Raskolnikov, Rogojin, Ivan sau Aleoşa.
Deşi de origine olandez, Vincent apare asemenea unui rus neliniştit, încercat mereu în căutarea unui sens personal şi al omului în general.
Dacă îi citeşti biografia eşti răscolit, tulburat, iar sufletul tău pare că nu rezistă. Eşti tentat să strigi cu patimă: "Opreşte-te omule! Ce suferi atât! Când poţi fi ca noi, liniştit acceptându-ţi resemnat soarta!"
O tentativă de a intra în rândul lumii a existat la început, când, după terminarea studiilor liceale se lasă supus vicisitudinilor carierei pe care i-au ales-o părinţii. Devine negustor de artă la firma unchiului său, unde se dedică şi munceşte cu adâncă convingere în meseria sa. Însă personalitatea sa independentă, concepţiile sale originale despre artă ca şi comportamentul său intransigent în acceptarea unor idei învechite îl determină să se certe cu toată lumea, fiind astfel nevoit să demisioneze.
Pentru a se întreţine se angajează învăţător undeva într-un orăşel din Anglia. Suferă o puternică decepţie într-o dragoste neîmpărtăşită, care îl face să exclame că totul e deşertăciune. Mai tarziu va trece printr-o a doua decepţie în iubire şi întotdeauna, din cauza acestor neîmpliniri, va suferi cumplit.
Urmează un lung şir de ani caracterizaţi printr-o profundă criză mistică. Visează să devină mesagerul lui Isus. Simţea că împlinirea sa se află în cu totul altă parte. Se dedică în întregime misiunii sale de apostolat, voinţei sale de a propovădui cuvântul credinţei. Şi ia calea pribegiei. Îl găsim colindând sate, oraşe, orăşele, mai ales acolo unde se află oameni sărmani, chinuiţi, mineri, muncitori din zonele puternic industrializate, nocive, trăind la limita sărăciei datorită salariilor extrem de mici şi condiţiilor de viaţă nesănătoase.
Munceşte alături de ei, îi sprijină, renunţă la orice formă de lux şi bunăstare, hrănindu-se cu pâine şi apă. Desenează în tonuri negre chipuri de oameni necăjiţi, cu trăsături zbârcite, loviţi de soartă.
Îşi propune să urmeze Teologia, însă după un an realizează că îi este cu neputinţă să devină un pastor în toată regula, ca şi tatăl său. Se adapteză greu studierii dogmelor, limbii latine şi a ceea ce viaţa bisericească presupunea. Zbuciumul său real, aspiraţiile sale religioase se concretizau doar prin ajutarea efectivă a omului necăjit. Renunţă, deci.
De artă s-a interesat întotdeauna cu ardoare, însă nu s-a perceput el însuşi un artist. Şi totuşi când descoperă, mai târziu, după vârsta de 25 de ani, că arta este menirea sa, pictura devine mai necesară decât pâinea, unica raţiune a vieţii sale, însăşi substanţa vieţii.
Familia îl spijinise în multele sale căutări, căutând să înţeleagă şi să accepte neastâmpărul său în găsirea unui statut social. Acum însă, când Vincent hotărăşte să se dedice cu totul artei, toţi privesc cu mare reticenţă prezentul şi viitorul acestuia.
Dintre aceştia, fratele său mai mic cu patru ani, Theodore van Gogh (Theo), se va dovedi a fi fiinţa cea mai legată sufleteşte şi spiritual de Vincent, cea care îl va spijini moral, emoţional şi financiar până la moarte. Deşi caractere diferite care au determinat conflicte dureroase între cei doi fraţi, concepţiile de viaţă, lupta pentru un sens autentic, iubirea faţă de frumos şi artă, creează o prietenie mai presus de sângele care îi înrudea.
Theo era negustor de artă, aşa cum fusese fratele său. Veşnicele conflicte dintre cei doi fraţi s-au desfăşurat pe terenul unui elan arzător, plin de patimă şi renunţare de sine în numele creaţiei ce îl mistuia pe Vincent şi echilibrul, înţelepciunea lumească a lui Theo. Nici Theo, la început nu a crezut cu totul în pictura lui Vincent, iar acesta, la rândul său, şi-a acuzat fratele de mediocritate şi acceptarea unei condiţii sociale suficiente pentru un om limitat şi satisfăcut doar de câştiguri materiale.
Mai apoi, ambii se conving de scopul comun pentru care luptă fiecare în paralel în încercarea de a răspândi principiile autentice ale artei.
Scrisorile dintre cei doi fraţi stau mărturie asupra legăturii extraordinare ce a existat între ei.
Aşadar, Vincent vrea să picteze. Se avântă în natură, pe câmp şi în păduri, dormind în vânt şi ploaie, mâncând doar pâine şi brânză. Pictează într-un mod foarte personal, fără niciun studiu universitar, lanuri de grâu, ţărani, cărbunari, diferite chipuri de oameni, poduri, linii de tren, colibe, flori, copaci, natură. Pictează şi desenează cu frenezie, neântrerupt pânze nesfârşite, în culori când terne, când luminoase, galbene. Pictează cu mare rapiditate, reuşind să finalizeze un tablou doar într-o oră, spre marea surprindere a acelora care îl vedeau pictând. Munceşte ca un ţăran, ca un miner, cum însuşi se exprimă, fără scopul de a vinde ceva, de a obţine un venit de pe urma muncii sale.
Toate lucrările sale le trimite fratelui său în schimbul sprijinului financiar, de care acesta nu se dezicea măcar o lună, deşi venitul acesta îi asigura doar supravieţuirea. Trăia din greu, banii folosidu-i pentru culori, pânze, chirie, uitând să mai mănânce. Trupul îi devenise firav, înfăţişarea fizică ca aceea a unui ţăran muncind pământul. Fapt care îl făcea să se simtă mândru.
Îşi schimbă des locurile, fie din cauza neânţelegerilor cu familia, vecinii, fie din cauza neajunsurilor materiale sau din dorinţa de a surprinde pe pânză locuri inedite. E mereu singur, trăind angoase şi nelinşti tulburătoare.
La Paris, lucrează o vreme în atelierul pictorului academician Fernand Cormon, dar va părăsi atelierul cu eticheta de nebun. “Pe masa pentru modele, povesteşte un coleg de-al său, poza o femeie aşezată pe un tamburet. Van Gogh a făcut repede desenul pe pânză şi a luat paleta... Transformând tamburetul în divan, el a plasat femeia pe o draperie albastră, de un albastru intens, neprevăzut, care, pus în opoziţie cu galbenul auriu al pielii femeii, dădea o îmbinare de tonuri violente, inedite... Lucra cu o grabă febrilă. Lua culoarea parcă cu lopata şi pasta, întinzându-se pe coada pensulei, îi năclăia degetele. Nu s-a oprit nici când modelul s-a odihnit. Violenţa studiilor lui i-a surpins pe toţi cei din atelier; clasicii au fost uluiţi când le-au văzut. ”
Întâlneşte la Paris o seamă de artişti impresionişti, săraci ca şi el, pictori care se vor remarca mult mai târziu. Aici duce o viaţă destul de excentrică, cu absint, discuţii interminabile prin cafenele, nopţi nedormite care îi zdruncină nervii. Pânzele sale sunt încă necunoscute şi neaprecitate.
Stabilit în sudul Franţei, la Arles, unde viaţa era cu mult mai ieftină, continuă să picteze cu aceeaşi frenezie şi pasiune, deşi se simte singur şi copleşit de angoase. Pare un om epuizat, bolnav.
Acolo, în renumita Casă Galbenă, îl primeşte pe Paul Gauguin, împreună cu care avea planuri măreţe de a constitui o comuniune a artiştilor impresionişti. Întâlnirea dintre cei doi a fost încă de la început o decepţie. Gauguin se impune ca un adevărat maestru, iar Vincent, ca un discipol ce îşi admira şi respecta maestrul, rezistă cu greu totuşi stilului autoritar şi neângăduitor al lui Gauguin.
Învaţă de la acesta unele tehnici care îi vor influenţa pictura, însă apar inevitabilele conflicte între cele două caractere independente, Vincent dorind să îşi păstreze propria originalitate în creaţie. Toate renunţările pe care le-a acceptat în dialogul cu Gauguin se transformă treptat într-o ranchiună surdă, accentuând starea de tensiune dintre cei doi. Există o supoziţie că într-o noapte Vincent s-a năpustit cu briciul asupra lui Gauguin, iar acesta aruncându-i o privire crudă l-a determinat să renunţe. Nu se ştie cu exactitate dacă aşa au stat lucrurile, dar se ştie că în acea noapte Vincent s-a răzbunat pe el însuşi. Primul semn de nebunie.
Tăindu-şi urechea “şi-a înfăşurat capul într-o cârpă şi s-a apucat să spele bucata de ureche secţionată pe care a pus-o după aceea într-un plic. Terminând această treabă, şi-a tras pe cap un basc şi s-a dus pe rue du Bout, la casa de toleranţă nr. 1, unde era girantă o oarecare Virgini. Acolo, i-a dat plicul închis unei tinere prostituate (...), care era preferata lui, spunându-i: Păstrează cu sfinţenie acest obiect în amintirea mea.” După, a luat-o la fugă spre casă unde s-a culcat şi a adormit. Gauguin dispare a doua zi.
Din acest moment încep să se manifeste crizele sale epileptice, moştenite din familie, cu accese puternice, agresive, urmate de perioade de linişte şi o extraordinară luciditate. Se internează la azilul de alienaţi de la Saint-Remy, unde se bucură de libertate şi continuă să picteze supravegheat. Însă se simte un om frânt. Deşi lucid, repetatele crize il demoralizează, fiind conştient că nu va scăpa de ele niciodată.
O ultimă încercare de a reînvia o are atunci când, la insistenţele fratelui său, Vincent se stabileşte mai aproape de Paris, la Auvers, unde locuia doctorul Gachet.
Între timp, fratele său, Theo, se căsătoreşte şi soţia sa naşte un fiu, care va purta numele de Vincent. Acesta mai târziu va avea un aport important în restabilirea artei unchiului său şi tot el e cel care va primi o însemnată sumă de bani de la statul olandez în locul picturilor.
Deşi picturile sale începuseră să fie apreciate, expuse, elogiate în publicaţii, nu se vinde nimic. Vincet pare să nu mai fie interesat de evoluţia artei sale sau a artei în general. Ceea ce pictează dăruieşte celorlalţi. Devine depresiv, neinteresat decât să picteze. Se simte o povară pentru fratele său care are de întreţinut o familie.
”Mă simt ratat. În ce mă priveşte, îmi dau seama că asta e soarta pe care o accept şi nu se va mai schimba”, scrie Vincent fratelui său.
În vara anului 1890, la 37 de ani, Vincent îşi pune capăt zilelor împuşcăndu-se în piept, în dreptul inimii.
La şase luni după, lovit de durere, moare şi fratele său Theo, într-un sanatoriu, răpus de aceeaşi boală. ”În clipa când a pierit, Vincent a luat cu sine o parte din Theo care acum nu mai e decât un om lipsit de ceea ce era mai bun în fiinţa lui.”
“Când eşti prieten, eşti prieten pentru multă vreme”, remarca odată Vincent.
Sicriul său a fost acoperit cu floarea soarelui, iar lângă el odihnește pentru totdeauna fratele său Theo.
Bibliografie
Pierre Leprohon, Vincent Van Gogh, editura Rao, Bucureşti, 2010.
