Cornelia

Gândul creației răpus de moarte

în frământările eshatologice,

când Dionysos bântuia maturitatea precoce

a copilului mut,

ce în cuvântul viu își avea năzuința,

biruit de nimicul din jur.

Pe când rațiunea domnea sângele pulsionând reflexiv

în dezbateri aporetice,

nebunia angoasei existențialiste -

printr-o construcție cu caracter ontologic –

mângâia sânul dorit

de mâna ce căuta neliniștit între coapse

adevărul aprioric șoptit

din impulsuri poetice.

În ea se răsfrânge

imperativul focului mistuitor

ce împlinește dulcea șansă

a lui thaumazein -

de unde pleacă orice operă adevărată.

Între ciocan și nicovală

Între mine, ca ciocan, și această nicovală,

(metafizic vorbind),

se născu o pasiune ce prin veacuri se propagă

cu același adânc simț

ca și-atunci întâiași oară,

când, sub legământ etern,

ne-am jurat să deformăm,

să prelucrăm, modificăm, transformăm, metamorfozăm

(orice concept ce în –ăm se sfârșește)

tot ce între noi apare

de la piatră la metal,

de la pământ până la foc,

de la apă pân-la aer...

totuși, într-o zi,

văd cum nicovala mea iubită

se lăsa cu sârg lovită

de-un ciocan cu mult mai mare...

sunt mâhnit...

e drept,

îi ascunsesem

că de multe ori și eu lovisem

multe alte nicovale...

ne-am trădat

și acum,

între mine, ca ciocan, și această nicovală,

se strivesc cu duritate,

lacrimi, patimi, aspirații,

de la carne pân-la sânge,

de la joc până la cântec,

de la ură pân-la zâmbet,

de la mine pân-la mine,

de la tine pân-la tine,

toate alunecă șuvoi,

între noi

între noi...

luciul soartei reflectă

sinele nicovalei în care superego-ul ciocanului își admiră expresia.

ca și

luciul destinului reflectă

sinele ciocanului în care superego-ul nicovalei își împlinește expresia.