Câteva nopţi în urmă, îmi apăru într-un vis fantastic biblioteca domnului Viorel, ce acoperea întreg peretele camerei sale, cu o atât de mare forţă încât vizualizam fiecare detaliu al ei, rafturile curbate de greutatea cărţilor, aşezate atent în funcţie de domenii specifice, în centru mi se desluşea clar ediţiile Humanitas, Freud şi Jung, alături trona Shopenhauer şi Nietzsche, iar în dreapta toată opera lui Aleksandr Soljeniţîn, între care Arhipelagul Gulag, pe care de multe ori îl sorbeam din ochi, dintre toate Homer, Hegel şi Petre Ţuţea ieşeau în evidenţă prin dimensiune şi scrisul mare, pe tomurile de teoria artei stătea rezemat portretul mamei lui din tinereţe, o femeie deosebit de frumoasă, evocarea unei lumi apuse, pe care se citea o distincţie şi demnitate aparte – nu ştiu dacă mai trăieşte şi astăzi –, pe un alt raft se înfăţişa chipul tânăr al domnului Viorel, ce îl acoperea pe Kant, surprins într-un local ce astăzi nu mai există, un păr bogat negru, privire reflexivă şi buze serioase, pe peretele lateral stânga al bibliotecii era lipit posterul unei femei în bikini, surprinsă într-o postură foarte sexy, iar dedesupt se aflau câteva reviste româneşti Playboy, în neorânduială erau aşezate ceasuri, agende, lumânări, flori proaspete sau uscate, farfurii decorative, vederi, gravuri, un moţunache, cd-uri, ziare, facturi, un ceas mare cadou de la întâlnirea de 40 de ani după absolvirea liceului, diferite obiecte ornamentale, o foiţă lipită de un raft cu “Azi nu împrumut cărţi!”, gestul unui amic, ce cu bune intenţii încerca să liniştească cugetul domnului Viorel după ce se plânsese că multe cărţi nu îi sunt returnate, în mijloc, într-un spaţiu format de rafturi – unde, de mult, avusese o icoană a Fecioarei Maria cu pruncul Isus, poleită cu aur, moştenită de la un unchi preot şi care îi fusese furată, nu se ştie nici astăzi de către cine – agăţase pictura cu propriul său portret realizat de o pictoriţă ieşeană – de la care avea multe tablouri – şi care îi surprinsese uimitor de bine suferinţa ce îndelungat îi chinuia sufletul, iar eu, în vis, cu mâinile împreunate a rugăciune şi chipul transfigurat de o adâncă nostalgie şi un dor arzător, ce cu patimă îmi clocotea sângele – îmi reprezint şi acum cu mare acurateţe trăirea – mă închinam la această bibliotecă cu o vie speranţă că ar mai putea renaşte.
