The beginning of the end by Claudiu Pegescu

Timpul. Spaţiul. Intuiţii pure apriori, necesare şi universale în viziunea lui Kant, ele reprezintă forme ale sensibilităţii umane prin care se realizează cunoaşterea esenţială a lumii. Astfel, Kant subliniază că omul se naşte cu intuiţia pură asupra timpului şi spaţiului, pentru că numai în acest fel ajunge să cunoască lumea exterioară şi interioară, să o poată percepe şi judeca. Artistul, în general, are acele intuiţii în formă pură, surprinde mai profund timpul şi angoasa trecerii lui.Timpul, cu trecerea lui, a reprezentat dintotdeauna o problemă de cunoaştere, o temă ce incită artistul înclinat spre reflecţii profunde asupra vieţii. Ca să surprinzi în ceramică, de exemplu, ideea deşertăciunii omului nu e un lucru tocmai uşor. E nevoie de o îndemânare a mâinilor, de cunoaşterea diferitelor reacţii chimice a materialor folosite, de inventivitate şi simţ creator înnăscut.

"Ceasul de'apoi"

Roata, prin forma ei perfect rotundă, aminteşte de ciclurile vieţii eterne, de perpetuum mobile la Eliade sau mandalele pe care Jung le asociază unui psihic armonios şi integrat. Începutul şi sfârşitul, naşterea şi moartea reprezintă acele procese fundamentale care au provocat tragismul omului în faţa timpului implacabil. Ce se întâmplă însă după punctul de început şi după cel de sfârşit?

Timpul suferă. Roţile, universuri mici sau uriaşe, prin mişcări lente, insesizabile, dinspre interior spre exterior şi invers, reconstituie drumul neîndurător al morţii. Moartea, astfel, îşi are existenţa ei proprie, se petrece în timp, asemenea vieţii.