sâmbătă, 7 iulie 2012

Punctul lui Eco

Am citit primele trei pagini ale cărții lui Umberto Eco cred că de vreo zece ori până acum. Este o ambiție veche de a duce la bun sfârșit “Pendulul lui Foucault” și cred că nu puțini sunt aceia care s-au oprit din lectură datorită dificultății textului. Și chiar în momentul acesta am avut intuiția că nu întâmplător paginile sunt atât de dificil de descifrat. În timp ce Eco descrie mecanismul misterios și uimitor al pendulului în termeni matematici și fizici, în haosul tuturor acestor noțiuni ce se agită în mintea ta, creierul inevitabil caută un punct de sprijin care să arunce o lumină asupra înțelegerii acestui fenomen, ce în final tratează de fapt o concepție filosofică. Pentru că deja, în timpul lecturii greoaie, ochii minții se aventurează în sus, în spațiul care depășește pământul trecând peste galaxia noastră și apoi peste miliardele de galaxii și, ajungând în afara universului, se oprește într-un punct. Se conturează astfel reprezentarea unui univers în permanentă mișcare suspendat de un punct fix.

Ceea ce este încântător și în același timp de nepătruns este calitatea punctului de a rămâne fix deși totul în jurul lui se mișcă. Fapt dovedit de elipsa uniformă și perfectă pe care o circumscrie pendulul suspendat printr-un fir de un punct chiar dacă pământul se rotește. Iar dacă nimic nu ar împiedica oscilația pendulului acesta ar descrie o elipsă în mod regulat la nesfârșit.

Iată ce frumos povestește Eco experiența sa în fața acestui proces: “Pământul se învârtea, însă locul unde firul era agățat era unicul punct fix al universului. (…) mi se-ndrepta privirea într-acolo sus unde se oficia taina nemișcării absolute. Pendulul îmi spunea că totul, mișcându-se, globul, sistemul solar, nebuloasele, găurile negre și toate cele născute din marea emanație cosmică, de la primii eoni până la materia cea mai vârtoasă, un singur punct rămânea pivot, pilon, sprijin ideal, făcând ca universul să se învârtă în juru-i. Iar eu mă împărtășeam acum din această experiență supremă, eu, care mă mișcam cu toate și tot, dar puteam sa îl văd pe (…) Nemișcatul, punctul care nu e corp, nu are figură, formă, greutate, cantitate sau calitate și nu se vede, nu aude, nu cade sub simțuri, nu e într-un loc, într-un timp sau într-un spațiu, nu e suflet, inteligență, imaginație, opinie, număr, ordine, măsură, substanță, eternitate, nici beznă, nici lumină, eroare nu-i și nu e adevăr.”

Și mă întrebam, întorcându-mi privirea spre sine, dar oare nu suntem fiecare dintre noi un punct în jurul căruia se mișcă totul sau, de fapt, nu suntem oare constituiți din mii și mii de microorganisme mișcătoare ce au în centrul lor un punct unic și fix de care stă suspendat un pendul interior ce lăsat liber și nestingherit ar putea oscila armonios rotindu-se etern în acord cu sine însuși?