Eroare

In poveste, porcul deveni print, 

broasca raioasa printesa, 

aici, la noi,

se intampla tocmai invers.

Ce vedem in altii ?

"Era odata un barbat care sedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetati din Orientul Mijlociu. Un tanar se apropie intr-o buna zi si il intreba:
- Nu am mai fost niciodata pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetati?
Batranul ii raspunse printr-o intrebare:
- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?
- Egoisti si rai. De aceea ma bucur ca am putut pleca de acolo.
- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.
Putin dupa aceea, un alt tanar se apropie de omul nostru si ii puse aceeasi intrebare:
- Abia am sosit in acest tinut. Cum sunt locuitorii acestei cetati?
Omul nostru raspunse cu aceeasi intrebare:
- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?
- Erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti. Aveam multi prieteni acolo si cu greu i-am parasit.
- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.
Un negutator care isi aducea pe acolo camilele la adapat auzise aceste convorbiri si pe cand cel de-al doilea tanar se indeparta, se intoarse spre batran si ii zise cu repros:
- Cum poti sa dai doua raspunsuri cu totul diferite la una si aceeasi intrebare pe care ti-o adreseaza doua persoane?

- Fiule, fiecare poarta lumea sa in propria-i inima.

Acela care nu a gasit nimic bun in trecut nu va gasi nici aici nimic bun.

Dimpotriva, acela care a avut si in alt oras prieteni va gasi si aici tovarasi credinciosi si de incredere.

Pentru ca, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decat ceea ce stim noi gasi in ei. "

Zece minute pauză într-o cancelarie - mică ipostază

În cancelarie, bate încă o inimă, dar agonic. O atmosferă apăsătoare şi depresivă. Privirile învăţăceilor sunt ori reci, inexpresive, ori triste, mohorâte, ori pline de flăcări, străpungând aerul din jur cu indignare. În rest tăcere, multă tăcere. Pe alocuri discuţii despre Boc, Băsescu, legea învăţământului, salarii. Vocile sunt sparte. Sunt cei cu gâtul înfundat în gulerul paltonului vechi la care observi doar o ridicare resemnată de umeri cu o privire pierdută printre scaune: "Ce sens mai are sa discutăm, dom'le?"

Când directorul intră în cancelarie totul prinde viaţă. E plin de energie, simţul umorului este intact şi stoarce zâmbete cu câte un calambur. Apoi pleacă.

O doamnă profesoară, între două vârste, ce şi-a păstrat cochetăria vestimentară, întreabă: "Oare s-or fi pus banii pe card?". Încep comentariile: "La ce-ţi mai trebuie bani?", "Ai aşa de mulţi bani şi nu ştii ce să faci cu ei?", "Ori sunt, ori nu sunt, tot nu sunt!", "Dom'le, ăştia îşi bat joc de noi!", "Ce să mai, suntem la limita subzistenţei!!", "Domnule, eu am fost în Germania şi acolo...", "Aţi vazut aseară la reportaj cum Udrea...".

Când se sună, mecanic ne îndreptăm spre cataloage şi apoi ne risipim spre săli.

În clasă mă revigorez. Contactul cu elevii te dinamizează, e o reală terapie. Încep activitatea şi redevin copilul curios, ce caută naiv răspunsuri la întrebările asupra întregului Univers, pe fundalul unei melodii binecunoscute: "Nu-mi pasă de nimic, de nimic/ Sunt fericit, fericit!"...

Si de ce as avea somn, ma rog!

Sunt o tipa extraordinara. Ma trezesc in fapt de noapte cu o intrebare urlandu-mi in urechi: "Cuuummm eee poosibilll asssa cevaaa?" Va este cunoscut momentul. Te intorci cand pe o parte, cand pe alta, te zvarcolesti, mai bei un pahar cu apa, te linistesti o idee intr-o reverie a gandurilor, ca apoi vijelios iar sa ti se sparga timpanele in tipatul acelei zbuciumate intrebari: "Cum e posibil?". Somnul, gata, ti-a sarit. Esti treaz, trezutz, gata de a incepe o activitate, dar sa inceapa odata, sa vina ora cand ceasul suna, sa rasara afurisitul de soare si o raza sa strapunga sulitandu-mi creierul, poate mi se lumineaza odata si odata cugetul a vesnica intelepciune.
Nicidecum nu-i vorba despre acele nopti albe pline de farmec, de creatie productiva, cand poate lecturez pana tarziu sau scrii, sau esti cu prietenii etc, nu, e exact acel fel de nesomn cand creierii sunt framantati ca aluatul de doua maini grele, hotarate, barbare si apoi batut bine bine, iar dimineata te ridici din pat nu o placinta pufoasa ci vaaarzaaaa, bun de nimic, cu o fata nenorocita si ochii innrositi peste care arunci un machiaj sau un ochelar fumuriu si apoi iesi in lume ca sa iti continui viata.
Sunt necesare ca apa astfel de nopti, inutil le reneg, caci, cum altfel se desfasoara in timp si spatiu o conceptie, cum altfel transformi ceva in tine si cum altfel arunci a doua zi in aer tot ce e prost construit?

Două ipostaze ale mustrării de conştiinţă

Rescriu două, trei pagini dintr-un  jurnal vechi, descriere în care mă regăsesc şi astăzi.

mai 2004

"Trece timpul si nu m-am apucat serios de lucrarea de licenta. Simplific din ce in ce mai mult tema, sursele de inspiratie si din mainile si mintea mea nu va iesi ceea ce imi propusesem cu ardoare acum doua mii de ani, adica o lucrare stralucita, care sa musteasca de inteligenta si putere creatoare, originalitate.
Oricum viata mea e de aiurea, alandala. Cu doi barbati in inima si-n pat, o chestie de care se pare nu mai scap. Ceea ce realizez si cu oarecare suferinta este ca am incercat ca o dobitoaca incapatinata, din prostie si neputinta, sa adaptez lumea cartilor realitatii pe care chipurile le traiesc. Adica, convingerile mele, conceptiile ingurgitate, stilul meu de viata erau imprumutate din tot felul de romane, filosofii, destine ale eroilor, creatorilor.
Ce spun eu?
Destinul meu trebuia, fara indoiala, sa fie unul exceptional; fusesem si eu la randul meu inghitita de un crocodil, asemenea lui Ivan Matveici, un personaj nu tocmai fictiv, ci cat se poate de real, care avea orgoliul, ambitia nemasurata, ca, prin orice mijloace sa zdruncine pamantul, universul din temeliile lui, sa arate omenirii ce inseamna sacrificiul suprem in numele unei idei. Un personaj penibil, care profitase de sansa de a fi inghitit de un crocodil pentru a deveni astfel celebru.
Comicul lui Dostoievski te face sa razi cu gura pana la urechi atata timp cat nu te recunosti in nici o ironie a lui; dar daca reflectezi o miime de secunda, adica daca iti trece fulgerator prin minte ca esti chiar tu un Ivan Matveici, adica un impostor, un nimic, surasul tau ramane pierdut pe buze, un cutit ti se rasuceste in inima si rasul iti ramane in gat, neterminat.
Cata prostie si inutilitate!"

ian 2005

"Am facut o mare marsavie astazi. Bag de seama ca provoc asemenea situatii pentru a-mi stimula suferinta, pentru a-mi ascuti constiinta adormita.
Sunt o femeie fara scrupule, care a intalnit si a fost iubita de barbati care poate nu erau de o mare moralitate, dar orisicum mai profunda decat a mea. M-am jucat cu sufletele lor, care de putine ori m-au sensibilizat.
Se pare ca sunt dintre acele femei care nu pot trai fara avalanse, cataclisme interioare, care sa rascoleasca si sa zdruncine temeliile unei vieti normale, morale, responsabile. Femei care se hranesc ca himerele apelor din sangele barbatilor ce au indraznit sa le caute si sa le posede. Apoi se investesc cu justificari irationale.
Care e adevarul despre mine? Cred oare ca totul mi se cuvine? Ca am libertatea de a-mi satisface toate pornirile, capriciile, pretentiile?
Ar fi fost mai corect, nu-i asa, sa-i fi spus de la inceput ca nu trebuie sa aiba incredere in mine, sa nu-si faca planuri, sa nu-si implice sufletul. Mda. Mi-a descoperit minciuna si am inceput sa rad. Radeam, dar nu-l puteam privi. Radeam, dar se frangea ceva in mine. Ras grotesc, eram vulgara, nesimtita.
Puteam fi altfel? Zid de gheata ce sunt!
Fac parte din acea categorie de oameni care ajung intelepti prin mari pacate regretabile."

Scrisoare deschisa catre un om

Exista in rasa umana anumite tipuri de barbati care, cum mai spuneam si altadata, sub o masca de sensibilitate si intelegere se intuieste de fapt o mare adanca de insensibilitate si egoism. Care au credinta, mascata de o modestie falsa, ca sunt un buric al pamantului. Da, exact despre tine e vorba, sa nu te indoiesti, despre un ebil colebil, asta ca sa nu ai dubii. Sunt dura acum si tai in carne vie. Daca destinele noastre nu s-au unit a existat o anumita ratiune pentru care mergem pe drumuri separate si asa trebuie sa fie, ceea ce nu inseamna ca trebuie sa ne batem joc de anumite sentimente. Parca trebuia sa iti marturisesc asemenea ganduri pentru ca s-a intrecut o masura.
Adica lipseste parca discretia si respectul. Adica parca se vulgarizeaza anumite ganduri si emotii, sunt luate in raspar. Hai sa ne tziganim, hai sa amestecam la voia intamplarii toata avalansa de trairi ce ne incearca, ca si cum avem acest drept si tot in picioare ramanem demni si nevatamati. Te inseli.
Limpezeste-ti inima si creerul si ia decizii mature odata si odata.
De altfel, sa bem pentru ciudata noastra prietenie...Hai noroc!

Raspuns

Viata ma intreaba in rastimpuri ce mai fac cu ea. Daca este atat de interesata de mine, inseamna ca nevoit trebuie sa dau seama de vrednicia sau nevrednicia mea. Si ii zic, viata draga mai ia o pauza, relaxeaza-te, prea te agita-si in ultima vreme, prea ai batut permanent cu piciorul nevrotic scadand "trebuie sa faci aia, trebuie sa faci aia...este necesar sa...". Necesitatea! Cat imi repugna conceptul asta si ideea de el! Ucide precoce orice urma de libertate, de liber arbitru, actul deciziei nu mai este bipolar ci univoc, caci ceea ce este necesar defineste o singura, unica directie si nimic altceva. Este necesar sa ne fi nascut...Oare??? Este necesar sa iubesti...Nu mai zi!!! Este necesar sa te integrezi in societate, este necesar sa faci bani, este necesar sa procreezi, este necesar sa fii pervers, altfel..., este necesar sa fii matur, este necesar sa fii drept si corect, este necesar sa fii bun, altruist...
STOP!

Din nou tu

Multi spun ca urasc barbatul. Pana si eu cred asta. Dispretuiesc totusi ceva in ei si cred ca in cea mai mare masura urasc indiferenta masculina, detasarea sau duritatea exagerata fara un scop in sine, care se datoreaza unei sensibilitati pe care barbatul nu vrea sa o afiseze pentru a nu-i fi lezat penisul.
Ador insa sa iubesc. Mangaierile lui ma coplesesc, privirea lui ma topeste. Imi place sa iubesc de mii si mii de ori acelasi om, sa ii patrund misterul neincetat. Sa apartin numai si numai unui singur barbat, acesta e orgasmul suprem care mi-ar patrunde in oase si sange cucerindu-ma etern. Cine sa fie insa acela? Esti tu? Sau tu? Sau tu? Hmmm...
Sunt rea, rea, dar si cand ma privesti, dar si cand imi place cum povestesti, razi, zambesti, dar si cand imi placi pur si simplu tu, tu, se imblanzeste fiara din mine, sunt cucerita, dar pentru cat timp insa, ah, cata drama zace intr-un suflet mereu framantat, ce nu-si gaseste linistea intr-un "pur si simplu", ci se complica, se amageste in ideea unei libertati totale niciodata existente, reale, in ametitoarele dorinte de emotii intense, de la zenit pana la nadir si invers, caci urasc banalitatea, mediocritatea, neviul.
Sa dansam impreuna un Zorba Grecu, iubitul meu.

Singuratate

Zic ca ar fi timpul sa scriu.
Dupa o agitatie continua, dupa un dus, dupa dansul reflectat in oglinda, dupa cateva tigari fumate, dupa multe reflectii cu ochii in tavan, ridicandu-ma si asezandu-ma cu inima palpitandu-mi neincetat, cu sufletul rascolit de nush ce zbucium, de senzatii si dorinte ce se vor imperios indeplinite acum, in momentul asta, dupa ce am enumerat in gand cu neliniste si mare confuzie, indecizie, actele pe care le-as putea face in libertatea asta enorma si totusi limitata de timp, dupa toate acestea si inca altele, decid sa scriu.
Cate si cate as putea face in momentul asta! E placuta seara cand singur asculti muzica in surdina, te simti intim legat de tine insuti.
Vinovat e Leonard Cohen care trezeste porniri dionisiace.

Imblanzirea calului

Inconstientul este considerat ca si dimensiune mult mai intins decat constientul, iar fortele lui sunt in mare parte incontrolabile. In esenta, se declama ca suntem la cheremul impulsurilor inconstiente si doar cunoasterea lor, atat cat e posibil, ajuta la pastrarea unui echilibru interior. Freud descrie metaforic lupta dintre constient si inconstient: calul negru naravas, zbuciumat, turbat - inconstientul - galopeza in nestire tragand dupa el trasura in care omul incearca disperat sa o redreseze, intervenind constient. Totul tine de dibacia omului de a imblanzi calul si a manui haturile.
Va propun un exercitiu. Intinsi in pat, cat mai relaxat, cu ochii inchisi, imaginati-va, adica incercati sa priviti  imaginea unui cal negru in ochiul drept si imaginea unui cal alb in ochiul stang. Sau invers, cum se prefera. Simultan, faceti calul negru sa fie agresiv, iar cel alb bland si copilaros. Faceti-i sa alerge in directii opuse si apoi sa alerge unul spre altul. Jucati-va cu cei doi cai. Cel negru transformati-l intr-un cal docil, supus, alintat, iar pe cel alb intr-unul puternic, falnic. Si tot asa...
Sa nu imi spuneti ca la un moment dat caii o iau razna si nu-i mai puteti controla!!:))

tu

tu esti un om simplu si te zapaceste de exemplu o limba scoasa in fata unei functionare cochete de la Centrul Cultural Francez, doar pentru ca intuiesti ca respectiva e o snoaba si vrei uite asa sa ii arati ce crezi despre atitudinea ei, sau esti atat de corect incat nu ti-ai permite sa traversezi strada dupa coltul blocului  daca nu au desenata o zebra desi nu trec niciodata masini, sau esti atat de curat, pur in adancului sufletului tau incat purifici intr-o secunda orice urma de gand rau ce ti-ar strabate creierul, astfel incat nu ramane un sambure de sentiment de vinovatie, mai mult, ai o obsesie a perfectionismului incat devii, esti un pesimist incurabil si mereu nenorocit ca nu iti iese atat timp cat este imposibil sa iasa ceva perfect vreodata, moral, ooo, atat de moral incat Spinoza te-ar invidia, ca si Pascal, care au incercat in zadar sa isi infranga instinctele negative devenind in final filosofi, si, deci, in consecinta ai un spirit critic atat de ascutit dat fiind impecabilitatea fiintei ce esti si imperfectiunea fiintelor ce suntem.
tu oricum te minti si ne minti, esti ascuns, preferi sa te feresti de foc, de emotiile extreme care ti-ar putea dezechilibra propriul tau univers. liniste! liniste! vreau sa dorm linistit!

Fanfan, poetul puscariilor

Intr-un reportaj difuzat la televizor, cred ca prin anii '96-'97, lumea putu sa afle ca in parnaie la Iasi exista un mic geniu care recita "Luceafarul" lui Eminescu pe de rost si scrie poezii. Era un tigan care se ocupa cu furtisagurile si care avea drept casa penitenciarul de maxima siguranta de pe Copoul Iasului. A petrecut in puscarie cam 20 de ani. Se exprima printr-un limbaj pestrit, plin de expresii de genu' "Sint atit de rau, ca infectez penicilina", sau  "trebuie sa ai putina benga-n tine... cu blindetea nu ajungi nicaieri". Se resemneaza: "sint bolnav de inteligenta". Si tot asa.
Prima data, pe viu, il vazui intr-un autobuz ticsit de lume, unde aerul era inabusitor, prevestind  stari isterise la un simplu rictus al unui om asudat. Tiganul, intr-o parte, se certa cu muerea lui, murdara si zburlita. El, bine imbracat si curat, mangaia cu satisfactie pachetele pline cu carti cocotate pe un scaun. Prima lui carte iesise pe piata. Parea sa i se astearna in fata un viitor luminos, plin de glorie si venituri financiare substantiale.
Se dovedi insa un afacerist pagubos, plangandu-se necunoscutilor ca a fost tradat, jupuit si uitat de editori.
Avea obiceiul sa se plimbe printre mesele teraselor sau barurilor iesene, ca si azi, sperand ca poate poate face rost de o bere sau o tigara. Facea pe bufonul, recitand propriile poezii cu emfaza si vociferand expresii pline de talc.
"Eu sunt FanFan, regele-poet al puscariilor si al lumii! Tu cine esti? Un nimic." Cunostea destul de bine literatura romaneasca si universala.
Zarindu-l printre mese, l-am invitat la o bere si o tigara. Drept rasplata mi-a darut cartea lui "Borfasii secolului 20", o mica capodopera originala, ce surprinde viata de tigan, cu peripetiile ei.

Apoi, dupa o bere, incepe sa tina discursuri, rosu-n obraz ca racul: "Eu sunt bolnav de inteligenta, stimati clienti. Am niste figuri de stil in mine, de va sparg! Sunt tigan, negru la chip si fara dinti, da' am in loc de suflet un flutur mare, alb-alb. Si-s sarac. Ce, Eminescu era bogat? Venea aici, se intalnea cu grasu' ala de Creanga, galgaia un vin bun si-i tragea dom'le o poezie, de se cutremura pamantu'. Ca el n-o sa mai scrie nimeni in Romania. Hai noroc!" Dupa al treilea pahar e scos afara in suturi de chelneri. Suparat, "Fanfan" le striga de dupa gard: "Ba, o sa mai auziti de mine! Vin si maine seara. Io-s prieten cu Plesu si cu Dinescu."
http://www.bzi.ro/celebrul-fanfan-isi-vinde-poeziile-la-pretul-unui-bilet-de-tramvai-2412