Dupa o sambata consumata in ore interminabile, in care inevitabil ne-am aratat tot ce suntem si putem fi, liberi, gresiti poate din nastere, dar puri odata cu trecerea timpului, adica cum se ratoia muj "asta sunt maiiiiiii, ce vrei sa fac!?" si ramai fara replica la un asemenea adevar ce ti se contureaza drept in fata sub ochii inflacarati ai acestuia, apoi personalitatea fiecaruia desfasurandu-se sub privirile aprobatoare ale fiecaruia dintre noi, simtind ca iata sunt placut asa cum sunt, nefals, neipocrit, dezlantuiti de fibrele noastre interioare si peste toate, sentimentul unei adanci comuniuni sufletesti, ceea ce se numeste nici mai mult nici mai putin...prietenie.
Va iubesc nespus, desi mult mai mult tin la...Mirci:)))
marți, 30 noiembrie 2010
miercuri, 24 noiembrie 2010
Am doar 31 ani
Parafrazez...am dooar 31 de ani, sunt nebuna, iubesc si nu am baaani...:))
Glumesc! Este vorba despre o alta fiinta care cocotata pe un nimb se crede o atotputernica a sortii. Si in realitate chiar asa si este. Adica in concediu, daca imi permiteti, de exemplu, sa ma lipsesc de nenorocita de suferinta, de obsesivele idei de implinire si asa-zisele ascensiuni profesionale, sau de vesnicile mustrari de constiinta si mai stiu eu ce exigente asupra individului uman ce sunt si asupra kilometrilor de indivizi ce, ohohooooo, inunda pamantul.
In asentiment sunt doar cu Omar Khayyam si "in vino veritas", ceva de genul:
"Mă dojeniţi că veşnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios mă faceţi. Şi ce dacă-i aşa?
Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea.
Îmi aparţin. Pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt!"
"Dincolo de pamânt şi infinit
Cătam să aflu cerul unde vine.
Şi-un glas solemn atunci s-a auzit:
"Şi cerul şi infernul sunt în tine."
"Ignorantule care te crezi savant, mă uit cum te zbaţi
între infinitul trecutului şi infinitul viitorului.
Ai vrea să-nfigi un stâlp între aceste două infinituri şi să te sui pe el.
Mai bine aşează-te sub un copac, lângă o sticlă de vin care te va face să-ţi uiţi neputinţa!"
...am dooar 31 de ani, sunt nebuna, iubesc si nu am baaani...:))
Glumesc! Este vorba despre o alta fiinta care cocotata pe un nimb se crede o atotputernica a sortii. Si in realitate chiar asa si este. Adica in concediu, daca imi permiteti, de exemplu, sa ma lipsesc de nenorocita de suferinta, de obsesivele idei de implinire si asa-zisele ascensiuni profesionale, sau de vesnicile mustrari de constiinta si mai stiu eu ce exigente asupra individului uman ce sunt si asupra kilometrilor de indivizi ce, ohohooooo, inunda pamantul.
In asentiment sunt doar cu Omar Khayyam si "in vino veritas", ceva de genul:
"Mă dojeniţi că veşnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios mă faceţi. Şi ce dacă-i aşa?
Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea.
Îmi aparţin. Pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt!"
"Dincolo de pamânt şi infinit
Cătam să aflu cerul unde vine.
Şi-un glas solemn atunci s-a auzit:
"Şi cerul şi infernul sunt în tine."
"Ignorantule care te crezi savant, mă uit cum te zbaţi
între infinitul trecutului şi infinitul viitorului.
Ai vrea să-nfigi un stâlp între aceste două infinituri şi să te sui pe el.
Mai bine aşează-te sub un copac, lângă o sticlă de vin care te va face să-ţi uiţi neputinţa!"
...am dooar 31 de ani, sunt nebuna, iubesc si nu am baaani...:))
joi, 18 noiembrie 2010
Filosofie neagra
M. e un elev chiar simpatic. Are degetele lungi, fine si cand vorbeste le agita expresiv in aer, dand senzatia unei nobleti sufletesti ascunse. Este adolescentul care a experimentat tot ce se poate, "huligan" cum se autointituleaza: a fumat, a baut, a incercat drogurile, a pierdut noptile cu baietii, a purtat blugi rupti si plete, a ascultat muzica cu pasiune, Opeth de exemplu, a fost depresiv, a fost indragostit...A chiulit pana in punctul de a fi exmatriculat...
Acum nu mai are nici o pasiune, nu il mai atrage nimic. Se gandeste totusi la viitor, vrea sa ajunga manager, sa produca bani :), tot ce conteaza in lumea asta stupida, nu?, iar pana una alta se simte inutil, fara sens...
Gandeste ca fara voia lui i s-a dat viata si tot fara voia lui va muri. Nu crede in prostiile despre existenta unui Dumnezeu si nici intr-o viata de dupa moarte. Vom muri si gata, am disparut. Apoi, suntem doar niste fiinte care ne tragem din maimute, suntem ghidati doar de instincte, iar actele noastre poarta amprenta stramosilor nostri, suntem dependenti de genetica noastra. Deci, niciodata nu putem fi altceva, decat produsul parintilor nostri.
Urasete orice strain, insa cel mai mult pe romani. Dupa el, ar fi preferat sa se fi nascut pe vremea lui Hitler, a nazismului si sa fie un soldat german care e incredintat in purificarea rasei umane.
Isi dispretuieste colegii care sunt putin inteligenti si cu multe defecte, si nu percep realitatea in lumina ei reala, sunt prea copilarosi si stupizi.
Poarta o ura si o agresivitate in suflet care de multe ori le mai stinge cu cate o tigara.
Regreta totusi trecerea timpului, faptul ca, iata, este nevoit sa devina matur, responsabil si, astfel, isi pierde naivitatea si gustul copilariei de a trai liber si nestingherit de nimic.
Zilele trecute a implinit 17 ani. Mare chestie, spune el.
A vizionat nenumarate filmulete despre Univers, facerea lumii, holocaust, nazism, al doilea Razboi Mondial, religie, dar Zeitgeist a fost definitoriu, i-a schimbat total perceptia asupra lumii si de atunci, precizeaza el, nu mai crede in tot felul de prostii si nu mai poate fi manipulat.
Are doi prieteni foarte apropiati de care se simte atat de legat incat resimte cateodata o frica puternica de a nu-i pierde.
Ii place mult sa dezbata probleme, sa filosofeze, zice el, de aceea isi gaseste cu greu prieteni sau prietene.
Viata este ca o tigara, continua el, se consuma si ramane doar un abur de fum ce se risipeste in toate directiile. Da, asa cred eu. Pai, nu???
Acum nu mai are nici o pasiune, nu il mai atrage nimic. Se gandeste totusi la viitor, vrea sa ajunga manager, sa produca bani :), tot ce conteaza in lumea asta stupida, nu?, iar pana una alta se simte inutil, fara sens...
Gandeste ca fara voia lui i s-a dat viata si tot fara voia lui va muri. Nu crede in prostiile despre existenta unui Dumnezeu si nici intr-o viata de dupa moarte. Vom muri si gata, am disparut. Apoi, suntem doar niste fiinte care ne tragem din maimute, suntem ghidati doar de instincte, iar actele noastre poarta amprenta stramosilor nostri, suntem dependenti de genetica noastra. Deci, niciodata nu putem fi altceva, decat produsul parintilor nostri.
Urasete orice strain, insa cel mai mult pe romani. Dupa el, ar fi preferat sa se fi nascut pe vremea lui Hitler, a nazismului si sa fie un soldat german care e incredintat in purificarea rasei umane.
Isi dispretuieste colegii care sunt putin inteligenti si cu multe defecte, si nu percep realitatea in lumina ei reala, sunt prea copilarosi si stupizi.
Poarta o ura si o agresivitate in suflet care de multe ori le mai stinge cu cate o tigara.
Regreta totusi trecerea timpului, faptul ca, iata, este nevoit sa devina matur, responsabil si, astfel, isi pierde naivitatea si gustul copilariei de a trai liber si nestingherit de nimic.
Zilele trecute a implinit 17 ani. Mare chestie, spune el.
A vizionat nenumarate filmulete despre Univers, facerea lumii, holocaust, nazism, al doilea Razboi Mondial, religie, dar Zeitgeist a fost definitoriu, i-a schimbat total perceptia asupra lumii si de atunci, precizeaza el, nu mai crede in tot felul de prostii si nu mai poate fi manipulat.
Are doi prieteni foarte apropiati de care se simte atat de legat incat resimte cateodata o frica puternica de a nu-i pierde.
Ii place mult sa dezbata probleme, sa filosofeze, zice el, de aceea isi gaseste cu greu prieteni sau prietene.
Viata este ca o tigara, continua el, se consuma si ramane doar un abur de fum ce se risipeste in toate directiile. Da, asa cred eu. Pai, nu???
sâmbătă, 13 noiembrie 2010
La psihiatru
Totul a fost rapid, rapid. Ca o vajaiala. Dintr-o parte in alta a orasului, cand la politie, cand la policlinica pentru programare, cand la trezorerie pentru plata, cand inapoi la policlinica pentru consulatii, apoi la politie pentru inscriere etc etc. Dupa-amiaza recoltare de sange. Nu am avut timp sa ma sperii. Imi propusesem sa iau atitudine fata de ac, dar n-am avut timp. Repede. Vite. Intre drumuri, m-am gandit, la fel de repede, fara concluzii clare, la medicul psihistru. Cand am iesit din cabinet brusc am realizat ca poate fusesem manipulata.
Zeci de pacienti asteptau pe domnul doctor psihiatru R...Citeam Jurnalul National si aud "Buna ziua! d-le doctor.", "Buna sa va fie inima", ca raspuns. A! A venit doctorul. Imbulzeala la usa. Intru.
Doctorul incepe sa semneze la repezeala adeverinte, aruncand fugar o privire omului din fata. Repede, o adeverinta de la papetaria de jos. Intru din nou. Un roman buhait si rosu la fata, aprins de bautura, mustacios, cu ochii si conduita de copil la doctor. Tare, tare nevinovat. N-a baut, nu bea, mai trage din cand in cand asa..."Intinde mainile! Tremuri, dom'le."
Mainile doctorului agitate pe birou, una da sa puna stampila, alta semneaza sau cauta nu stiu ce. Doctorul rasuna "Nu esti apt, dom'le. Nu pot sa iti dau drumul. Vii peste trei saptamani, fara picatura de alcool si atunci da, iti semnez. Acum nu...". "Da, domn doctor. Dar...". "Dom'le, n-ai voie sa conduci. Mata bei de mult timp. Ti-as semna cu draga placere. Vii nu saptamana viitoare, nici cealalta, ci cealalata, si-ti semnez daca vad ca nu ai baut, altfel sunt nevoit sa te aman." Omuletu' isi luase o masina din banii stransi in strainatate. "O vinit si el sa-si ia masina. Are permis", se ameseteca o femeie, probabil nevasta-sa. "Asta-i domnule. Urmatorul!"
L-o fi injurat romanu' dupa aceea pe doctor si de mama, si de tata si de cruce.
"Da, domnisoara", spre mine. Intind adeverinta. Doctorul agitat, grabit. Se innoada o discutie rapida. Unde am terminat, cand am terminat, unde m-am angajat etc.
Foarte amabil doctorul, prietenos. Ma trezesc intrebandu-l: ""Cum puteti pune o stampila si o semnatura fara sa examinati clientul. Va dati seama intr-un timp atat de scurt daca un om are sau n-are tulburari?" Zambeste. "Ati vazut ca deja am refuzat un client." "Da, asa este, insa...". Dand afirmativ din cap spune ca poate sesiza daca omul e lucid sau nu dintr-o aruncatura de privire.
Apoi, pe neprevazute, ma introduce intr-o chestiune ciudata. "Il cunosti pe domnul T... de la Facultatea de ...? ", ma intreaba curios. "Da, zic eu, am avut cursuri cu el in primii ani de facultate." "Eu, se destainuie doctorul, urmez cursurile la a doua facultate si mi-am echivalat o serie de examene, insa cu d-l T... nu o pot scoate la capat. E un om cu care nu se poate discuta." Si insira cateva ganduri nu tocmai pozitive si placute despre d-l T...
"Stii domnisoara de ce tip de personalitate sufera?", se lamenteaza doctorul, agitandu-si trupul in aer. "Stii? Ati consultat DSM-ul? Scrie acolo, se conformeaza perfect descrierii de acolo. De personalitate paranoida." si ochii ii sticlesc a apriga ironie. "Si cum ii umileste pe studenti, si ce comportament are...", se precipiteaza doctorul.
Imi face semn sa ma apropii, trage un scaun sa ma asez ca pentru confidente. Sunt derutata.
"Poti sa ma ajuti intr-o problema?". "Da", raspund sincera eu. "Uite, te rog sa scrii o declaratie ca d-l T... nu a predat niciodata cursul...cutarescu...". Sunt putin suspicioasa. Eu, din parte-mi, il apreciez pe d-l T..., am gasit in el o sclipire de geniu cu toata tulburarea lui de personalitate. Totusi, ma conformez, gasind sa nu iau in serios chestiunea aceasta si sa vad totusi pana unde merge. A scos rapid o foaie si incepe sa dicteze "Subsemnata...declar...." Se incurca in termeni, cand spune numele unui curs cand al altuia. Se opreste. "Ca sa nu zici ca-ti dictez, reformuleaza tu." Scriu, gandind la o exprimare corecta. Cu coada ochiului privesc amuzata pe doctor. El, serios. Termin, i-a foaia, citeste. Se gandeste. "Tu nu poti fi inclusa in cazul asta!" si rupe foaia cu declaratia mea in bucatele mici, mici. Imi multumeste si, in fine, iau documentele si plec.
Nu inchid bine usa si ma strafulgera gandul ca m-a manipulat, mi-a facut o analiza psihiatrica poate.
Si totusi...
Arunc o privire pe adeverinta medicala. Scris tremurat, ultima litera o linie continua nedeslusita.
Zeci de pacienti asteptau pe domnul doctor psihiatru R...Citeam Jurnalul National si aud "Buna ziua! d-le doctor.", "Buna sa va fie inima", ca raspuns. A! A venit doctorul. Imbulzeala la usa. Intru.
Doctorul incepe sa semneze la repezeala adeverinte, aruncand fugar o privire omului din fata. Repede, o adeverinta de la papetaria de jos. Intru din nou. Un roman buhait si rosu la fata, aprins de bautura, mustacios, cu ochii si conduita de copil la doctor. Tare, tare nevinovat. N-a baut, nu bea, mai trage din cand in cand asa..."Intinde mainile! Tremuri, dom'le."
Mainile doctorului agitate pe birou, una da sa puna stampila, alta semneaza sau cauta nu stiu ce. Doctorul rasuna "Nu esti apt, dom'le. Nu pot sa iti dau drumul. Vii peste trei saptamani, fara picatura de alcool si atunci da, iti semnez. Acum nu...". "Da, domn doctor. Dar...". "Dom'le, n-ai voie sa conduci. Mata bei de mult timp. Ti-as semna cu draga placere. Vii nu saptamana viitoare, nici cealalta, ci cealalata, si-ti semnez daca vad ca nu ai baut, altfel sunt nevoit sa te aman." Omuletu' isi luase o masina din banii stransi in strainatate. "O vinit si el sa-si ia masina. Are permis", se ameseteca o femeie, probabil nevasta-sa. "Asta-i domnule. Urmatorul!"
L-o fi injurat romanu' dupa aceea pe doctor si de mama, si de tata si de cruce.
"Da, domnisoara", spre mine. Intind adeverinta. Doctorul agitat, grabit. Se innoada o discutie rapida. Unde am terminat, cand am terminat, unde m-am angajat etc.
Foarte amabil doctorul, prietenos. Ma trezesc intrebandu-l: ""Cum puteti pune o stampila si o semnatura fara sa examinati clientul. Va dati seama intr-un timp atat de scurt daca un om are sau n-are tulburari?" Zambeste. "Ati vazut ca deja am refuzat un client." "Da, asa este, insa...". Dand afirmativ din cap spune ca poate sesiza daca omul e lucid sau nu dintr-o aruncatura de privire.
Apoi, pe neprevazute, ma introduce intr-o chestiune ciudata. "Il cunosti pe domnul T... de la Facultatea de ...? ", ma intreaba curios. "Da, zic eu, am avut cursuri cu el in primii ani de facultate." "Eu, se destainuie doctorul, urmez cursurile la a doua facultate si mi-am echivalat o serie de examene, insa cu d-l T... nu o pot scoate la capat. E un om cu care nu se poate discuta." Si insira cateva ganduri nu tocmai pozitive si placute despre d-l T...
"Stii domnisoara de ce tip de personalitate sufera?", se lamenteaza doctorul, agitandu-si trupul in aer. "Stii? Ati consultat DSM-ul? Scrie acolo, se conformeaza perfect descrierii de acolo. De personalitate paranoida." si ochii ii sticlesc a apriga ironie. "Si cum ii umileste pe studenti, si ce comportament are...", se precipiteaza doctorul.
Imi face semn sa ma apropii, trage un scaun sa ma asez ca pentru confidente. Sunt derutata.
"Poti sa ma ajuti intr-o problema?". "Da", raspund sincera eu. "Uite, te rog sa scrii o declaratie ca d-l T... nu a predat niciodata cursul...cutarescu...". Sunt putin suspicioasa. Eu, din parte-mi, il apreciez pe d-l T..., am gasit in el o sclipire de geniu cu toata tulburarea lui de personalitate. Totusi, ma conformez, gasind sa nu iau in serios chestiunea aceasta si sa vad totusi pana unde merge. A scos rapid o foaie si incepe sa dicteze "Subsemnata...declar...." Se incurca in termeni, cand spune numele unui curs cand al altuia. Se opreste. "Ca sa nu zici ca-ti dictez, reformuleaza tu." Scriu, gandind la o exprimare corecta. Cu coada ochiului privesc amuzata pe doctor. El, serios. Termin, i-a foaia, citeste. Se gandeste. "Tu nu poti fi inclusa in cazul asta!" si rupe foaia cu declaratia mea in bucatele mici, mici. Imi multumeste si, in fine, iau documentele si plec.
Nu inchid bine usa si ma strafulgera gandul ca m-a manipulat, mi-a facut o analiza psihiatrica poate.
Si totusi...
Arunc o privire pe adeverinta medicala. Scris tremurat, ultima litera o linie continua nedeslusita.
miercuri, 10 noiembrie 2010
"Despre frumusetea pierduta a vietii"
Atat de mult adevar exista in cuvintele lui Andrei Plesu, incat le scriu aici la mine pe blog. Iata de aici depresia, iata de aici o resemnare totusi stupida. Dar citindu-l pe Plesu pe mine personal, dimpotriva, ma impulsioneaza, ma anima sa nu ma las, sa lupt, sa imi creez un spatiu al meu personal, neinvadat de lumea exterioara.
Iata ce zice:
Fosnetul frunzelor uscate,transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat.
Sunt ocupat. Sunt grabit.
Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete feminine, inocenta vreunui surâs, farmecul tacut al câte unui colt de strada.
Am ajuns sa ma comport ca si cum Hrebenciuc si Cozmanca, Sechelariu si Vanghelie, Ciorbea si Mihaela Tatu, Andreea Marin si Adrian Nastase, Constantinescu si Agathon, Talpes si Garcea ar exista cu adevarat.
Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie.
Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut încrederea în virtutile natiei si soarta tarii, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori,
postmodernistii la elitisti.
Batrânilor le apar frivol, tinerilor - reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati.
Ma misc, de dimineata pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate.
Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca într-o etuva. Când cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit în prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti între esential si accesoriu, ca, în sfârsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului.
Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mâna a doua, avem conducatori de mâna a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.
Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am urâtit, ne-am înstrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamântul si oamenii.
Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi."
Iata ce zice:
"Daca ma gândesc bine, reprosul esential pe care îl am de facut tarii si vremurilor este ca ma împiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din când în când, îmi dau seama ca traiesc într-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori.
Am uitat misterul adânc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri.
Am uitat misterul adânc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri.
Fosnetul frunzelor uscate,transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat.
Sunt ocupat. Sunt grabit.
Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete feminine, inocenta vreunui surâs, farmecul tacut al câte unui colt de strada.
Am ajuns sa ma comport ca si cum Hrebenciuc si Cozmanca, Sechelariu si Vanghelie, Ciorbea si Mihaela Tatu, Andreea Marin si Adrian Nastase, Constantinescu si Agathon, Talpes si Garcea ar exista cu adevarat.
Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie.
Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut încrederea în virtutile natiei si soarta tarii, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori,
postmodernistii la elitisti.
Batrânilor le apar frivol, tinerilor - reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati.
Ma misc, de dimineata pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate.
Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca într-o etuva. Când cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit în prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti între esential si accesoriu, ca, în sfârsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului.
Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mâna a doua, avem conducatori de mâna a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.
Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am urâtit, ne-am înstrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamântul si oamenii.
Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi."
luni, 8 noiembrie 2010
Metamorfoza
Un vultur deasupra mea trecea,
eu il priveam.
Se deschideau ranile trupului,
ale sufletului meu,
si asteptam sa se infrupteze din mine.
Cat as fi vrut atunci sa fiu toata o rana
sa umplu ciocul lui cu mine
si sa fiu vultur.
Imi infingeam coltii in mine,
ma indoiam ca un arc
sa alung placerile stupide,
tremuram,
iar vulturul ma ocolea
cu privirea indreptata prin mine
infiorandu-ma adancimea pupilelor lui.
Simteam cum in mine o poveste se naste
si vulturul tasneste prin ochii mei, deveniti limpezi.
eu il priveam.
Se deschideau ranile trupului,
ale sufletului meu,
si asteptam sa se infrupteze din mine.
Cat as fi vrut atunci sa fiu toata o rana
sa umplu ciocul lui cu mine
si sa fiu vultur.
Imi infingeam coltii in mine,
ma indoiam ca un arc
sa alung placerile stupide,
tremuram,
iar vulturul ma ocolea
cu privirea indreptata prin mine
infiorandu-ma adancimea pupilelor lui.
Simteam cum in mine o poveste se naste
si vulturul tasneste prin ochii mei, deveniti limpezi.
miercuri, 3 noiembrie 2010
!
Visez. Mereu visez. Si am multe doruri. Dar cel mai profund este dorul de dragoste.
Asemenea copacului ce isi trage seva din pamant, noi, oamenii, ne tragem seva din dragoste. Cand rostesti numele fiintei iubite iti tresare inima gandindu-te ca acest nume cuprinde un trup, un suflet, care este al ei, al lui.
Acum ma gandesc la tine. As vrea sa fii cu mine, dar nu aici. Trebuie sa fie noapte, trebuie sa fie natura, frunza, verde, frumos. Apoi ne tinem de mana strans, comunicam cu mainile si ne spunem ce simtim printre degete. Ne privim surazand; nu trebuie sa fim seriosi, pentru ca frumusetea zambeste.
Privirea ta imi vorbeste si ma simt bine. Gandurile imi sunt ratacite, dar simt parfum, in noapte, de tei...gandurile astfel se amesteca cu mireasma lor si se mai linistesc un pic.
Ah! ce fior e mana ta!
Ne zbenguim sub luna, printre flori, printre firele de iarba si ne atingem buzele usor. Naluca e buza mea, privirea mea, atingerea mea...Se pierde, dispare si apoi subtil revine iar. E farmec, e cantec. Totul trebuie sa fie si sa nu fie. Pentru ca asa este mereu, este si totusi nu este.
Si ne iubim...
Te privesc. Luna este un miracol, caci se face aura in jurul tau. Orice miscare a ta e raza de luna. Intind mana, te ating si cand te apropii ma cuprinzi cu mii de raze.
E atata gingasie in mine incat te-as atinge numai cu petale si o unda de vis!
"Nu,
nu exista dragoste adevarata
Daca
cei doi
Nu se iubesc unul pe altul."
Marin Sorescu
Asemenea copacului ce isi trage seva din pamant, noi, oamenii, ne tragem seva din dragoste. Cand rostesti numele fiintei iubite iti tresare inima gandindu-te ca acest nume cuprinde un trup, un suflet, care este al ei, al lui.
Acum ma gandesc la tine. As vrea sa fii cu mine, dar nu aici. Trebuie sa fie noapte, trebuie sa fie natura, frunza, verde, frumos. Apoi ne tinem de mana strans, comunicam cu mainile si ne spunem ce simtim printre degete. Ne privim surazand; nu trebuie sa fim seriosi, pentru ca frumusetea zambeste.
Privirea ta imi vorbeste si ma simt bine. Gandurile imi sunt ratacite, dar simt parfum, in noapte, de tei...gandurile astfel se amesteca cu mireasma lor si se mai linistesc un pic.
Ah! ce fior e mana ta!
Ne zbenguim sub luna, printre flori, printre firele de iarba si ne atingem buzele usor. Naluca e buza mea, privirea mea, atingerea mea...Se pierde, dispare si apoi subtil revine iar. E farmec, e cantec. Totul trebuie sa fie si sa nu fie. Pentru ca asa este mereu, este si totusi nu este.
Si ne iubim...
Te privesc. Luna este un miracol, caci se face aura in jurul tau. Orice miscare a ta e raza de luna. Intind mana, te ating si cand te apropii ma cuprinzi cu mii de raze.
E atata gingasie in mine incat te-as atinge numai cu petale si o unda de vis!
"Nu,
nu exista dragoste adevarata
Daca
cei doi
Nu se iubesc unul pe altul."
Marin Sorescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)