Ma preocupa in primul rand propria-mi mediocritate. Apoi, a celorlalti, desi mediocritatea lor e mai mult un soi de criteriu prin care te autoevaluezi. Mediocritatea se caracterizeaza in special prin latura ei perversa. Ea, spre deosebire de tristete, bucurie, entuziasm, angoasa - care sunt dispozitii, emotii clare, vizibile - ea, mediocritatea deci, nu are delimitari precise, te cuprinde prin invaluire, incet, in timp, pe neasteptate si, hopa, te trezesti o persoana fara spirit, comuna, fara stralucire, o simpla nulitate. Asta doar in cazul in care din fericire te trezesti intr-adevar si iti percepi insuficienta de calitate, altfel, trai neneaca si sa ne vedem sanatosi. Pentru ca, de obicei, mediocritatea nu doare. Si apoi, cine este in masura sa recunoasca fata de ceilalti sau in forul sau interior ca poate fi o persoana fara capacitati deosebite, care nu se evidentiaza prin nimic, care nu iese din comunul banal prin nici un merit special? Mediocritatea se instaleaza in general prin intermediul comoditatii, trufiei, a slabei constientizari de sine si a lumii exterioare, insa aroganta, fudulia ca si ignoranta dispretuitoare sunt asii de sub maneca ai mediocritatii, care lovesc sub centura la orice sclipire de inteligenta sau diversitate culturala.
Mediocritatea, in consecinta, este un mod de a trai linistit, nici prea prea nici foarte foarte, este confortabila, culcusul caldicel ravnit de majoritatea indivizilor umani.
Iesirea din mediocritate presupune o lupta continua cu tine insuti, nelinisti, framantari, zbucium interior, suferinta, autoexigenta, punerea ta la zid cu duritate de propria-ti constiinta, acte de eroism hranite de curaj, temeritate, dar mai presus de toate este necesara recunoasterea limitelor personale si a prostiei ce cu siguranta te caracterizeaza.
Hmm...iata un citat revelator “Spiritele mediocre condamna de obicei tot ce le depaseste intelegerea” Francois de la Rochefoucauld
marți, 31 august 2010
luni, 30 august 2010
Un suflet pereche
Prin ’81, cand aveam un an si ceva si, deci, neavand discernamant nu aveam dreptul la vot, aparu, cred ca din senin caci nu-mi amintesc burta grea a mamei, un bot de carne cica negru si paros, ca ratusca cea urata ce avea sa se transforme mai tarziu intr-o mandra prea frumoasa fata. Inceputurile ei au fost marcate de tacere, viata exterioara ei retezase orice mirare a existentei, iar naivitatea ochilor ei se stinsese inainte de a inmuguri. Era, cum numesc parintii, un copil cuminte, care ii lasa sa doarma noptea si nu cerea mai nimic, dragalas, iubit si alintat de toti deopotriva. I se pusese porecla “butuc”, “butucel”, fiindca era un bebeu rotund si unde era pus acolo statea. Apareau urme de lacrimi in ochisorii ei numai daca eu, zaluda si rea, plangeam si ma smiorcaiam; pare-se ca plansul lacrimilor de la mine l-a invatat, iar plansul lumii interioare de la ea am invatat-o.
Mai tarziu, peste ani, cand in mintea copilului prinde forma constiinta, ea traia in aceeasi tacere si neexprimare, nelasand sa transpara nici o urma de reflectie. Pana intr-o buna zi, cand dintre buzele ei tasni cu indignare: “cat de perversa si rea este lumea!”. Ne amintim momentul foarte bine, cand eu tresarind am privit-o cu adanca uimire si bucurie, ca si cum s-ar fi nascut a doua oara. Si asa a si fost, filosofia ei adanca mi-a marcat adolescenta.
De altfel, un alt moment care ar fi trebuit luat in seama a fost ambitia ei de a fi data la scoala, desi mica, aproape nevazuta intre bancile scolii, a plans cu incapatinare sa ramana acolo printre ceilalti copiii.
Imparteam in jumatate totul, pana si chistoacele dupa perioada pubertatii, cand cu neastampar ne suiam pe blocuri ca sa nu ne surprinda parintii. Orice eveniment al vietii noastre separate era povestit acolo, pe blocuri, unde ne ascultam si dezbateam tumultul nelinistilor noastre mentale, creand un spatiu intim, ce putea fi patruns de Cioran, Eliade, Berdiaev, Biblia, maestri in cautarea adevarului.
Nu sangele este acela care ne-a unit profund, caci noi in filosofia noastra renegam radacinile, rudenia, ci experienta cunoasterii.
Va urma
Mai tarziu, peste ani, cand in mintea copilului prinde forma constiinta, ea traia in aceeasi tacere si neexprimare, nelasand sa transpara nici o urma de reflectie. Pana intr-o buna zi, cand dintre buzele ei tasni cu indignare: “cat de perversa si rea este lumea!”. Ne amintim momentul foarte bine, cand eu tresarind am privit-o cu adanca uimire si bucurie, ca si cum s-ar fi nascut a doua oara. Si asa a si fost, filosofia ei adanca mi-a marcat adolescenta.
De altfel, un alt moment care ar fi trebuit luat in seama a fost ambitia ei de a fi data la scoala, desi mica, aproape nevazuta intre bancile scolii, a plans cu incapatinare sa ramana acolo printre ceilalti copiii.
Imparteam in jumatate totul, pana si chistoacele dupa perioada pubertatii, cand cu neastampar ne suiam pe blocuri ca sa nu ne surprinda parintii. Orice eveniment al vietii noastre separate era povestit acolo, pe blocuri, unde ne ascultam si dezbateam tumultul nelinistilor noastre mentale, creand un spatiu intim, ce putea fi patruns de Cioran, Eliade, Berdiaev, Biblia, maestri in cautarea adevarului.
Nu sangele este acela care ne-a unit profund, caci noi in filosofia noastra renegam radacinile, rudenia, ci experienta cunoasterii.
Va urma
duminică, 29 august 2010
sâmbătă, 28 august 2010
cand nimic nu vrei a spune
citind mesajul lasat de cornelia pe rostiri.ning (tare ironia!), ascultand amour al lui rammstein si queen cu you don't fool me de pe paginile bloggerilor mei preferati, incercand sa incropesc ceva in dorul lelii, realizai ca nu am chef sa spun nimic, decat atat ca ajunge o vreme cand te cuprinde asa o stare de spleen baudelairian, un vid existential, o anihilare a tot ce vine din interior spre exterior si invers, pe fondul unei masturbari mentale. ati trait si voi cu siguranta o asemenea prabusire in vid. posibil sa fie, daca e de scurta durata, o stare de spirit prevestind o mare furtuna, ca procesul de incubatie al imaginatiei dinaintea unei mari creatii. a te simti un fir de nisip, privit la scala mica mica, microscopic, pierdut si inutil in marea de nisip sau la scala mare mare de la nivelul milioanelor de galaxii, este si aceasta o stare de spirit recomandata, trebuie sa recunoasteti. in realitate, acum esti, acum nu mai esti, intre cele doua piece of sheet este necesar?!?!? sa intelegi sensul vietii. mda...cata cuvinte de mare pofunzime...
voua celor dragi si nedragi va urez un week-end placut si interesant!
voua celor dragi si nedragi va urez un week-end placut si interesant!
vineri, 27 august 2010
Trecutul in prezentul viitorului
Pentru ca sunt intr-o perioada dificila a vietii mele incerc tot felul de indeletniciri pentru a ingropa trecutul, adica amintirile. Ce exemplu poate fi mai revelator, de a sterge cu brutalitate urmele trecutului, decat istoria…brr…infioratoare a orasului roman (cu a din a) Pompei, pe care am avut norocul sa-l vizitez.
Pompeiul este situat la sud de Napoli, in apropierea vulcanului Vezuviu. Caut repede pe wiki ca sa nu ma insel si intr-adevar imi amintesc bine, acest vulcan, prin 79 d.C., avu placuta-i surpriza de a-si reimplini menirea, sensul existentei sale proprii si, astfel, erupe acoperind cu un strat gros de cenusa si piroclastie, :) fara piroclastie nimic nu-si avea rostul, intregul oras Pompei, nelasand urma de suflet care sa duca vestea mai departe. Asta pentru ca, mai departe in wiki, aflu ca in 1748 a fost descoperit intamplator, dupa ce un alt oras Herculaneum distrus tot de neobositul vulcan fusese descoperit cu 10 ani inainte, in 1738.
Dupa exemplul acestei tragedii, bag de seama ca totusi nu poti acoperi cu totul evenimentele, existentele unui trecut, ci, la un moment dat iti rasar in memorie sub o alta forma, poate mult mai remarcabile. Asa cum impresioneaza Pompeiul cu ruinele sale. Patrunzand in acest misterios oras, constati cu uimire ca te plimbi pe aceleasi “drumuri” unde de o parte si de alta au fost construite case de piatra, acum ramase fara acoperis, apartinand diversilor negustori, mestesugari sau fermieri; daca arunci o privire in interiorul casei vezi simple obiecte care spun povestea vietii de zi cu zi a acelor oameni: plita unde se prepara mancarea, oale, ulcele, diferite unelte de uz casnic sau de mestesugit.
Insa cel mai rascolitor moment este acela cand te trezesti fata in fata cu, de exemplu, trupul conservat al unei mame ce-si acopera copilul cu bratele, si-i citesti disperarea pe chip. Sau, mai incolo, surprinzi doua trupuri pietrificate, care aproape imbratisate iti dau impresia ca ar fi vorba despre doi iubiti.
Facand aceasta incursiune, ma vad in situatia de a-mi spune ca exista suferinta sau pierdere mai mare decat a mea, desi in egocentrismul meu nu recunosc si ca, bag un truism, istoria se repeta, fie intr-un singur suflet sau in mai multe suflete deodata, pe acelasi pamant si sub acelasi soare arzator.
http://www.guba.com/watch/3000101368/The-first-Pompei
Pompeiul este situat la sud de Napoli, in apropierea vulcanului Vezuviu. Caut repede pe wiki ca sa nu ma insel si intr-adevar imi amintesc bine, acest vulcan, prin 79 d.C., avu placuta-i surpriza de a-si reimplini menirea, sensul existentei sale proprii si, astfel, erupe acoperind cu un strat gros de cenusa si piroclastie, :) fara piroclastie nimic nu-si avea rostul, intregul oras Pompei, nelasand urma de suflet care sa duca vestea mai departe. Asta pentru ca, mai departe in wiki, aflu ca in 1748 a fost descoperit intamplator, dupa ce un alt oras Herculaneum distrus tot de neobositul vulcan fusese descoperit cu 10 ani inainte, in 1738.
Dupa exemplul acestei tragedii, bag de seama ca totusi nu poti acoperi cu totul evenimentele, existentele unui trecut, ci, la un moment dat iti rasar in memorie sub o alta forma, poate mult mai remarcabile. Asa cum impresioneaza Pompeiul cu ruinele sale. Patrunzand in acest misterios oras, constati cu uimire ca te plimbi pe aceleasi “drumuri” unde de o parte si de alta au fost construite case de piatra, acum ramase fara acoperis, apartinand diversilor negustori, mestesugari sau fermieri; daca arunci o privire in interiorul casei vezi simple obiecte care spun povestea vietii de zi cu zi a acelor oameni: plita unde se prepara mancarea, oale, ulcele, diferite unelte de uz casnic sau de mestesugit.
Insa cel mai rascolitor moment este acela cand te trezesti fata in fata cu, de exemplu, trupul conservat al unei mame ce-si acopera copilul cu bratele, si-i citesti disperarea pe chip. Sau, mai incolo, surprinzi doua trupuri pietrificate, care aproape imbratisate iti dau impresia ca ar fi vorba despre doi iubiti.
Facand aceasta incursiune, ma vad in situatia de a-mi spune ca exista suferinta sau pierdere mai mare decat a mea, desi in egocentrismul meu nu recunosc si ca, bag un truism, istoria se repeta, fie intr-un singur suflet sau in mai multe suflete deodata, pe acelasi pamant si sub acelasi soare arzator.
http://www.guba.com/watch/3000101368/The-first-Pompei
joi, 26 august 2010
Instigare la un blog…ca sa fur expresia de la Parazitii
Asadar, primii ieri un comment de la o prietena veche, il citii, recitii si imi spuse-i: ptiu! ar avea multe de spus daca ar trece peste timp si spatiu si daca si-ar rezerva acolo un alt coltisor, in incursiunile ei spre cunoastere, pentru exprimarea ideilor.
Iata ce spune:
"draga de Oana spunea...
Sa respectam copilul, adolescentul, adultul care coexista si formeaza persoana unica si - de ce nu? - minunata care suntem fiecare dintre noi.
Cat despre inteligenta in relatii, fie ele de prietenie sau romantice eu as spune ca este de alta natura; psihologii au denumit-o inteligenta emotionala. Eu as numi-o inteligenta a inimii, adica acea abilitate de a-i oferi sansa celui de langa tine sa creasca, sa se descopere, sa infloreasca, sa-si manifeste pe deplin fiinta. Si cum sa poti face asta altfel decat cu inima? Cati dintre noi reusesc, insa? Traim intr-o lume a lui "trebuie", guvernati de reguli care ne spun ce e bine si ce nu e bine, ce se cuvine si ce nu fara sa ne dam seama ca in efortul nostru nebun de a ne croi procustian, ciopartim ceea ce avem mai valoros in noi, sufletul nostru.
Cred ca noi doua am constientizat si impreuna si din experiente separate ca diferentele dintre noi ne aduc de multe ori beneficii mai mari decat lucrurile pe care le avem in comun.Eu invat asta in fiecare zi de la cei din jurul meu."
Multi nu stiu, de exemplu, care e deosebirea intre inteligenta, vestitul IQ, si inteligenta emotionala cu prescurtarea EQ. Secolele anterioare au fost marcate de investigarea acestei aptitudini generale, in special inteligenta logico-matematica, ridicata la rangul cel mai inalt al cunoasterii umane. S-au creat multe teste, chestionare, care au devenit, in timp, definitorii pentru investigarea capacitatilor si potentelor omului in dezvoltarea sa biologica si psihologica. Se ajunsese sa se dea un verdict clar unui copil testat care nu dadea dovada de un IQ mediu sau superior. Era compromis, mai ales ca, cercetarile dovedisera ca inteligenta se dezvolta pana pe la varsta de 18 - 19 ani, apoi stagneaza, ca dupa aceea sa involueze. Mai tarziu insa, s-a contrazis aceasta ipoteza.
Totusi, au fost unii care s-au intrebat cum e posibil ca un om care prezinta o inteligenta logico-matematica medie, oricum destul de precara, sa aiba succese, de exemplu, in mediul de afaceri sau in viata de zi cu zi, in relatiile inter-umane. Apoi, cum e posibil ca unul care dovedeste o inteligenta peste medie, superiora, chiar excelenta sa se rateze, sa nu dea randament in societate. Existau oameni de succes care nu stiau sa rezolve o simpla problema de matematica, insa stiau sa comunice, erau sociabili, isi gestionau perfect emotiile.
In aceste contexte, se nascu conceptul de inteligenta emotionala, care si pana azi da batai de cap, reprezentand un teren inca neexplorat.
Dar mai bine sa o lasam pe Oana sa ne explice ce si cum e cu aceste doua inteligente, care, parca ar fi yin si yang, masculinul si femininul omului, ce formeaza un tot unitar.
Deci, nu invinovati bietul timp ca ar fi prea scurt (astea sunt si temerile mele, recunosc), ci fura-i macar o jumatate de ora, o ora spre seara si trece-ti gandurile pe un amarat de blog, mai ales ca se vor gasi multi oameni sa te citeasca.
Asemenea rugaminte transmit si adormitei de sormea, Cornelia, care isi tine in ascuns toate ideile ferecate, desi am vazut aseara, spre bucuria mea, ca a creat o pagina pe rostiri.ning. Mult succes ii urez si dor de creatie.
Si inchei, gata, spunand ca blogul este un mic exercitiu al transpunerii dezinteresate ale unor ganduri ce te macina.
Dedic Oanei si Corneliei urmatoarea piesa: http://www.youtube.com/watch?v=7_2eCARVd5o
Va spune ceva al cincilea anotimp?
Iata ce spune:
"draga de Oana spunea...
Sa respectam copilul, adolescentul, adultul care coexista si formeaza persoana unica si - de ce nu? - minunata care suntem fiecare dintre noi.
Cat despre inteligenta in relatii, fie ele de prietenie sau romantice eu as spune ca este de alta natura; psihologii au denumit-o inteligenta emotionala. Eu as numi-o inteligenta a inimii, adica acea abilitate de a-i oferi sansa celui de langa tine sa creasca, sa se descopere, sa infloreasca, sa-si manifeste pe deplin fiinta. Si cum sa poti face asta altfel decat cu inima? Cati dintre noi reusesc, insa? Traim intr-o lume a lui "trebuie", guvernati de reguli care ne spun ce e bine si ce nu e bine, ce se cuvine si ce nu fara sa ne dam seama ca in efortul nostru nebun de a ne croi procustian, ciopartim ceea ce avem mai valoros in noi, sufletul nostru.
Cred ca noi doua am constientizat si impreuna si din experiente separate ca diferentele dintre noi ne aduc de multe ori beneficii mai mari decat lucrurile pe care le avem in comun.Eu invat asta in fiecare zi de la cei din jurul meu."
Multi nu stiu, de exemplu, care e deosebirea intre inteligenta, vestitul IQ, si inteligenta emotionala cu prescurtarea EQ. Secolele anterioare au fost marcate de investigarea acestei aptitudini generale, in special inteligenta logico-matematica, ridicata la rangul cel mai inalt al cunoasterii umane. S-au creat multe teste, chestionare, care au devenit, in timp, definitorii pentru investigarea capacitatilor si potentelor omului in dezvoltarea sa biologica si psihologica. Se ajunsese sa se dea un verdict clar unui copil testat care nu dadea dovada de un IQ mediu sau superior. Era compromis, mai ales ca, cercetarile dovedisera ca inteligenta se dezvolta pana pe la varsta de 18 - 19 ani, apoi stagneaza, ca dupa aceea sa involueze. Mai tarziu insa, s-a contrazis aceasta ipoteza.
Totusi, au fost unii care s-au intrebat cum e posibil ca un om care prezinta o inteligenta logico-matematica medie, oricum destul de precara, sa aiba succese, de exemplu, in mediul de afaceri sau in viata de zi cu zi, in relatiile inter-umane. Apoi, cum e posibil ca unul care dovedeste o inteligenta peste medie, superiora, chiar excelenta sa se rateze, sa nu dea randament in societate. Existau oameni de succes care nu stiau sa rezolve o simpla problema de matematica, insa stiau sa comunice, erau sociabili, isi gestionau perfect emotiile.
In aceste contexte, se nascu conceptul de inteligenta emotionala, care si pana azi da batai de cap, reprezentand un teren inca neexplorat.
Dar mai bine sa o lasam pe Oana sa ne explice ce si cum e cu aceste doua inteligente, care, parca ar fi yin si yang, masculinul si femininul omului, ce formeaza un tot unitar.
Deci, nu invinovati bietul timp ca ar fi prea scurt (astea sunt si temerile mele, recunosc), ci fura-i macar o jumatate de ora, o ora spre seara si trece-ti gandurile pe un amarat de blog, mai ales ca se vor gasi multi oameni sa te citeasca.
Asemenea rugaminte transmit si adormitei de sormea, Cornelia, care isi tine in ascuns toate ideile ferecate, desi am vazut aseara, spre bucuria mea, ca a creat o pagina pe rostiri.ning. Mult succes ii urez si dor de creatie.
Si inchei, gata, spunand ca blogul este un mic exercitiu al transpunerii dezinteresate ale unor ganduri ce te macina.
Dedic Oanei si Corneliei urmatoarea piesa: http://www.youtube.com/watch?v=7_2eCARVd5o
Va spune ceva al cincilea anotimp?
miercuri, 25 august 2010
Ani de liceu…
Ca sa ma amuz de dimineata deschid un mic jurnal al meu de prin ’97-‘98, cand aveam vreo 17 – 18 ani. Si iata ce gasii..
“Emin, Emin,
Vis de femeie blonda,
Emine…
Se aude ecou din freamat de codru,
Strivesc un plop,
Doi, trei plopi – vreau sa-ti vad chipul din nou linistit.
Astept ora cand luna plina apare. Ma asez la masa de scris, de pe terasa, si privesc luna, stelele. Astept o muza…<Dar nu vine/ In zadar astept si sufar>. Tocul meu din pana leneveste in calimara. Lumanarea arde fara sa se sinchiseasca de nefericirea mea. I-au tocul, potrivesc o foaie si astept. Dar nu vine…Imi aplec fruntea, incruntandu-ma, asa cum numai el facea, si astept. Astept sa-mi picure cuvinte, ma fortez sa-mi creasca cat mai mari neuronii, care sa acumuleze energia de care am nevoie. Imi reazam fruntea in palma si las picaturi de lacrimi sa-mi cada pe foaie. Imi ridic ochii plini de lacrimi si cu o voce innecata de suferinta strig: <Coboara-n jos Luceafar bland/ Alunecand pe-o raza/ Patrunde-n casa si in gand/ Si minte-am lumineaza…>. Privesc din nou spre cer, la stele si nimeni nu-mi raspunde si nici o stea nu straluceste mai tare ca celelalte. Suspinand, zic cu resemnare: <La steaua care-ar rasari/ E o cale atat de lunga/ Ca mii de ani mi-ar trebui/ Ca eu un geniu sa ajung!>. Las capul jos, imbatranit, ma-nchin maretiei si imi promit ca intr-o alta viata dorinta mea va fi mai vie. Si vantul rece imi stinge lumanarea, pe aripa lui isi infinge pana mea si-n zborul sau imi mangaie obrazul in semn ca ar putea sa fie si mai rau. Privesc spre usa si-l vad pe el, iubitul meu si cand zambesc imi dau seama ca numai iubirea ar fi salvarea mea.”
Nici pana in ziua de azi nu m-am lecuit:).
Sau…
“Ma inteleg foarte bine cu Oana. Are un efect benefic asupra mea. Este, parca, mai mult decat intelegere. Este o descoperiere. N-as putea sa ma descopar fara ea. Poate ca este un inceput de prietenie adevarata, de o viata; am impresia ca ea reprezinta o parte extrem de importanta din viata mea. Incep sa cred ca doi oameni sunt capabili de iubire, de prietenie, numai daca sunt inteligenti. Bineinteles ca inteligenta in cazul iubirii dintre doua persoane de sex opus nu este obligatorie. Insa, in cazul unei prietenii adevarate este absolut necesara, mai ales in cazul unei prietenii durabile, vesnice.
Suntem abia pe drumul de inceput al vietii, ce necesita initiere. Poate ca viata ne va desparti sau experienta ne va apropia mai mult. Poate ca farmecul prieteniei noastre va atinge un maximum, care ne va marca pentru totdeauna. Insa totul incepe acum. Constientizez minutul.”
Draga de Oana…
Fiecare avem asemenea amintiri, mici creatii din adolescenta sau studentie, uitate acum si parasite in cine stie ce colt al podului. Este demn insa sa respectam acel copil care a visat si si-a pus sperante in noi, cei de acum, si mai ales, sa-i reanimam memoria.
“Emin, Emin,
Vis de femeie blonda,
Emine…
Se aude ecou din freamat de codru,
Strivesc un plop,
Doi, trei plopi – vreau sa-ti vad chipul din nou linistit.
Astept ora cand luna plina apare. Ma asez la masa de scris, de pe terasa, si privesc luna, stelele. Astept o muza…<Dar nu vine/ In zadar astept si sufar>. Tocul meu din pana leneveste in calimara. Lumanarea arde fara sa se sinchiseasca de nefericirea mea. I-au tocul, potrivesc o foaie si astept. Dar nu vine…Imi aplec fruntea, incruntandu-ma, asa cum numai el facea, si astept. Astept sa-mi picure cuvinte, ma fortez sa-mi creasca cat mai mari neuronii, care sa acumuleze energia de care am nevoie. Imi reazam fruntea in palma si las picaturi de lacrimi sa-mi cada pe foaie. Imi ridic ochii plini de lacrimi si cu o voce innecata de suferinta strig: <Coboara-n jos Luceafar bland/ Alunecand pe-o raza/ Patrunde-n casa si in gand/ Si minte-am lumineaza…>. Privesc din nou spre cer, la stele si nimeni nu-mi raspunde si nici o stea nu straluceste mai tare ca celelalte. Suspinand, zic cu resemnare: <La steaua care-ar rasari/ E o cale atat de lunga/ Ca mii de ani mi-ar trebui/ Ca eu un geniu sa ajung!>. Las capul jos, imbatranit, ma-nchin maretiei si imi promit ca intr-o alta viata dorinta mea va fi mai vie. Si vantul rece imi stinge lumanarea, pe aripa lui isi infinge pana mea si-n zborul sau imi mangaie obrazul in semn ca ar putea sa fie si mai rau. Privesc spre usa si-l vad pe el, iubitul meu si cand zambesc imi dau seama ca numai iubirea ar fi salvarea mea.”
Nici pana in ziua de azi nu m-am lecuit:).
Sau…
“Ma inteleg foarte bine cu Oana. Are un efect benefic asupra mea. Este, parca, mai mult decat intelegere. Este o descoperiere. N-as putea sa ma descopar fara ea. Poate ca este un inceput de prietenie adevarata, de o viata; am impresia ca ea reprezinta o parte extrem de importanta din viata mea. Incep sa cred ca doi oameni sunt capabili de iubire, de prietenie, numai daca sunt inteligenti. Bineinteles ca inteligenta in cazul iubirii dintre doua persoane de sex opus nu este obligatorie. Insa, in cazul unei prietenii adevarate este absolut necesara, mai ales in cazul unei prietenii durabile, vesnice.
Suntem abia pe drumul de inceput al vietii, ce necesita initiere. Poate ca viata ne va desparti sau experienta ne va apropia mai mult. Poate ca farmecul prieteniei noastre va atinge un maximum, care ne va marca pentru totdeauna. Insa totul incepe acum. Constientizez minutul.”
Draga de Oana…
Fiecare avem asemenea amintiri, mici creatii din adolescenta sau studentie, uitate acum si parasite in cine stie ce colt al podului. Este demn insa sa respectam acel copil care a visat si si-a pus sperante in noi, cei de acum, si mai ales, sa-i reanimam memoria.
marți, 24 august 2010
A suferi sau a nu suferi…
A suferi sau a nu suferi e comparabil cu a fi sau a nu fi. Cand suferi dai seama de tine insuti, existi. Simti organele interne cum se framanta, clocotesc, cum impulsurile electrice gonesc ametitor de la un neuron la altul, cum batai repezi ale inimii iti chinuiesc pieptul.
Sunt cei care sufera in tacere, mocnit, cei care blesteama suduind natura, cei cu suferinta revoltata, stropsind lumea cu intunecimea ei; sunt cei care isi neaga suferinta sau o analizeaza, o diseca pana la anularea ei. Se sufera din tot ce e omenesc posibil: pierderea sau moartea unui om drag, neimplinirea in dragoste, propria-ti inutilitate, saracia, imperfectiunea lumii, schimbarea la fata a unui prieten drag, jignirile, boala, nereusita la un examen necesar, spulberarea viselor si pierderea naivitatii, constientizarea propriei prostii si a altora, s.a.m.d…
Oricum, suferinta iti da speranta ca esti viu, prezent, asemenea durerii unui deget ars revelandu-ti ca posezi mana. Ceea ce vrea sa insemne ca suferinta este constructiva, orice natura ar avea ea preface un bou cu privirea tampa intr-o fiinta constienta si empatica cu miezul esential al vietii. Mai mult, neimpacatul Cioran, spune ca suferinta, spre deosebire de fericire, purifica, are darul de a fecunda intelepciune. Mai departe, insa, spune el, cand suferinta e durabila tampeste, degradeaza pana la descompunere. Oricat de vitala, necesara ar fi suferinta, viata noastra se exprima, in realitate, printr-o continua fuga din calea ei.
Inchei cu citatul optimist a lui Rudolf Steiner “suferintele sunt izvoare ale cunoasterii a caror importanta va iesi la iveala in viitor”.
Sunt cei care sufera in tacere, mocnit, cei care blesteama suduind natura, cei cu suferinta revoltata, stropsind lumea cu intunecimea ei; sunt cei care isi neaga suferinta sau o analizeaza, o diseca pana la anularea ei. Se sufera din tot ce e omenesc posibil: pierderea sau moartea unui om drag, neimplinirea in dragoste, propria-ti inutilitate, saracia, imperfectiunea lumii, schimbarea la fata a unui prieten drag, jignirile, boala, nereusita la un examen necesar, spulberarea viselor si pierderea naivitatii, constientizarea propriei prostii si a altora, s.a.m.d…
Oricum, suferinta iti da speranta ca esti viu, prezent, asemenea durerii unui deget ars revelandu-ti ca posezi mana. Ceea ce vrea sa insemne ca suferinta este constructiva, orice natura ar avea ea preface un bou cu privirea tampa intr-o fiinta constienta si empatica cu miezul esential al vietii. Mai mult, neimpacatul Cioran, spune ca suferinta, spre deosebire de fericire, purifica, are darul de a fecunda intelepciune. Mai departe, insa, spune el, cand suferinta e durabila tampeste, degradeaza pana la descompunere. Oricat de vitala, necesara ar fi suferinta, viata noastra se exprima, in realitate, printr-o continua fuga din calea ei.
Inchei cu citatul optimist a lui Rudolf Steiner “suferintele sunt izvoare ale cunoasterii a caror importanta va iesi la iveala in viitor”.
luni, 23 august 2010
Mari romani…
Nu o sa va vina sa credeti, dar primul meu articol il voi dedica in primul rand formatiei Parazitii. Adica, ca sa fiu bine inteleasa, iubesc cu o inima de roman pe toti cei care au transmis un mesaj autentic, plin de indignare (Patapievici considera indignarea cel mai important simt al omului inteligent) si revolta, trezind, in masura in care se poate, constiinta si spiritul poporului roman.
Salut, de asemenea, noul album Parazitii “Tot ce e bun tre’ sa dispara” 2010, la fel de bun si revelator ca si creatiile anterioare. Au avansat o filosofie a omului liber, paradoxala, fie traind in atmosfera otravita a vinului, berii, drogului, sexului, partea intunecata a fiintei umane care sparge si incalca orice legi sociale absurde si constrangatoare, fie exprimand mirarea asupra sensului vietii, sensului barbatului si a femeii, si, mai ales, sensul Romaniei.
Apoi, dovedesc o imaginatie si creativitate deosebita, oferindu-ne expresii ca „rautatea gratuita a femeii”, „tara asta exporta doar griji si probleme”, „instigare la cultura (citeste-o carte)”, „slalom printre cretini”, „constant incerc sa-mi depasesc conditia”, „nu desconsidera valorile reale”...Iubesc incisivitatea lor, modul brutal in care intra in mintile si sufletele noastre, ironizand comoditatea si perversitatea in care traim.
Muzica autohtona romaneasca merita respect numai si pentru cateva nume care le-a oferit: Puya - Undeva-n Balcani, Cedry2k -Prejudecata de apoi, B.U.G. Mafia - Bag P…a-n Lume Si V-o Fac Cadou, Grasu XXL – Curaj, Vama Veche - Hotel Cismigiu si multi altii, daca fac referire doar la mesajele privitoare la situatia tarii noastre.
As incheia cu regretatul Valeriu Sterian cu Vino Doamne, care, in ultima instanta, il evoca pe Dumnezeu, pentru a mai face ceva printre oameni, in nepasarea si uitarea lor.
Asculta…http://www.youtube.com/watch?v=MNKInZjliLU
Nu o sa va vina sa credeti, dar primul meu articol il voi dedica in primul rand formatiei Parazitii. Adica, ca sa fiu bine inteleasa, iubesc cu o inima de roman pe toti cei care au transmis un mesaj autentic, plin de indignare (Patapievici considera indignarea cel mai important simt al omului inteligent) si revolta, trezind, in masura in care se poate, constiinta si spiritul poporului roman.
Salut, de asemenea, noul album Parazitii “Tot ce e bun tre’ sa dispara” 2010, la fel de bun si revelator ca si creatiile anterioare. Au avansat o filosofie a omului liber, paradoxala, fie traind in atmosfera otravita a vinului, berii, drogului, sexului, partea intunecata a fiintei umane care sparge si incalca orice legi sociale absurde si constrangatoare, fie exprimand mirarea asupra sensului vietii, sensului barbatului si a femeii, si, mai ales, sensul Romaniei.
Apoi, dovedesc o imaginatie si creativitate deosebita, oferindu-ne expresii ca „rautatea gratuita a femeii”, „tara asta exporta doar griji si probleme”, „instigare la cultura (citeste-o carte)”, „slalom printre cretini”, „constant incerc sa-mi depasesc conditia”, „nu desconsidera valorile reale”...Iubesc incisivitatea lor, modul brutal in care intra in mintile si sufletele noastre, ironizand comoditatea si perversitatea in care traim.
Muzica autohtona romaneasca merita respect numai si pentru cateva nume care le-a oferit: Puya - Undeva-n Balcani, Cedry2k -Prejudecata de apoi, B.U.G. Mafia - Bag P…a-n Lume Si V-o Fac Cadou, Grasu XXL – Curaj, Vama Veche - Hotel Cismigiu si multi altii, daca fac referire doar la mesajele privitoare la situatia tarii noastre.
As incheia cu regretatul Valeriu Sterian cu Vino Doamne, care, in ultima instanta, il evoca pe Dumnezeu, pentru a mai face ceva printre oameni, in nepasarea si uitarea lor.
Asculta…http://www.youtube.com/watch?v=MNKInZjliLU
duminică, 22 august 2010
Justificarea unui blog....
Intr-o oarecare masura am fost retinuta in a scrie pe un blog. Asta pentru ca tin la o anumita profunzime si respect creatia muncita pe foaie in creion, in meditatii lungi si chinuitoare. Bla, bla, bla…E o idee pe care intuiesc ca nu e a mea; Viorel, om de 60 de ani, avea angoasa fata de aceasta tehnologie si noi, cativa pusti ce il secondam si il indrageam, eram nevoiti sa ii ascultam trasnetele si fulgerele la adresa secolului asta ce profaneaza autenticitatea si profunzimea spiriului uman. Un soi de prostitutie, spunea el.
Pe aceasta cale, iata, au devenit, in masa, cu totiii scriitori. Jurnalul a suferit o transfigurare, din intimitatea lui a tasnit cu tot cu suvoiul de lacrimi in imensitatea lumii; oricum, nu putea sa ramana in urma, vetust, trebuia sa imite tendintele moderne si postmoderne, in care ne despuiem de tot, de haine, de idei, de credinte. Devenim nuduri printre nuduri. La urma urmei, bag de seama, ca de trup si suflet nu ne vom putea despuia niciodata, iar omul pana si in umbra lui tot om ramane. Astfel, va salut pe toti, in masa, oamenilor!
Sa revenim…Nu pot sa trec cu vederea ca nasterea acestui blog isi are germenele in orele pierdute frumos cu Cedry2k, Parazitii, Opium tea a lui Nick Cave, sub impulsul frenetic de a crea punti intre doua suflete nebune si restul lumii, in care unul dintre suflete, adica Lucian, il stiti pe Lucian? :), m-a molipsit cu entuziasmul sau de a-si exprima cat mai liber, sincer, cu daruire si multa imaginatie cele mai tainice reflectii asupra vietii. Iar, in ascuns, de la distanta, fara sa banuiasca, fara macar sa-si fi propus asa ceva, Dorin a devenit tatal nostru :).
Ca sa va faceti o impresie initiala asupra a ceea ce sunt eu, va spun cu mana pe inima, ca ma obsedeaza sa inteleg ce a vrut Eminescu sa spuna in acest vers “Nu credeam sa invat a muri vreodata! ” sau, cum e posibil sa se nasca un om ca Dan Puric, si multi altii ca el, astfel incat sa vibreze citoplasma in mine cand il ascult sau, prin ce concurs de imprejurari Dostoievski a putut sa intuiasca atat de profund prefacerea lumii din secolul 19 in 20 sau, mai mult, cum se explica agresivitatea omului fauritor de lagare si inca, universul o fi finit sau infinit? A, uitam, si deslusirea misterului fericirii si agoniei deopotriva a barbatului si femeii cu tot cu dragostea lor.
Astfel, <scriu pentru ca ma citesc si imi dau seama de framantarile ce pot crea dialoguri intr-o forma virtuala, expuse pe undele electromagnetice mai mult decat realitatea cuvintelor rostite in forma materiala>, idee retranscrisa de sufletul meu pereche si critic inegalabil, Cornelia.
Pana una alta, va urez mult noroc!
Pe aceasta cale, iata, au devenit, in masa, cu totiii scriitori. Jurnalul a suferit o transfigurare, din intimitatea lui a tasnit cu tot cu suvoiul de lacrimi in imensitatea lumii; oricum, nu putea sa ramana in urma, vetust, trebuia sa imite tendintele moderne si postmoderne, in care ne despuiem de tot, de haine, de idei, de credinte. Devenim nuduri printre nuduri. La urma urmei, bag de seama, ca de trup si suflet nu ne vom putea despuia niciodata, iar omul pana si in umbra lui tot om ramane. Astfel, va salut pe toti, in masa, oamenilor!
Sa revenim…Nu pot sa trec cu vederea ca nasterea acestui blog isi are germenele in orele pierdute frumos cu Cedry2k, Parazitii, Opium tea a lui Nick Cave, sub impulsul frenetic de a crea punti intre doua suflete nebune si restul lumii, in care unul dintre suflete, adica Lucian, il stiti pe Lucian? :), m-a molipsit cu entuziasmul sau de a-si exprima cat mai liber, sincer, cu daruire si multa imaginatie cele mai tainice reflectii asupra vietii. Iar, in ascuns, de la distanta, fara sa banuiasca, fara macar sa-si fi propus asa ceva, Dorin a devenit tatal nostru :).
Ca sa va faceti o impresie initiala asupra a ceea ce sunt eu, va spun cu mana pe inima, ca ma obsedeaza sa inteleg ce a vrut Eminescu sa spuna in acest vers “Nu credeam sa invat a muri vreodata! ” sau, cum e posibil sa se nasca un om ca Dan Puric, si multi altii ca el, astfel incat sa vibreze citoplasma in mine cand il ascult sau, prin ce concurs de imprejurari Dostoievski a putut sa intuiasca atat de profund prefacerea lumii din secolul 19 in 20 sau, mai mult, cum se explica agresivitatea omului fauritor de lagare si inca, universul o fi finit sau infinit? A, uitam, si deslusirea misterului fericirii si agoniei deopotriva a barbatului si femeii cu tot cu dragostea lor.
Astfel, <scriu pentru ca ma citesc si imi dau seama de framantarile ce pot crea dialoguri intr-o forma virtuala, expuse pe undele electromagnetice mai mult decat realitatea cuvintelor rostite in forma materiala>, idee retranscrisa de sufletul meu pereche si critic inegalabil, Cornelia.
Pana una alta, va urez mult noroc!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)