Hei, Nichita

Azi, acum 78 de ani, te-ai nascut cica, acum ai fi fost un mos cu barba alba, oaches, poate intelept, dar sigur turbat in cautarea cuvantului ce l-ai fi simtit neviu, pierdut, risipit in spatele poeziei... sigur, sigur ai fi tunat si fulgerat, te-ai fi simtit singur, ignorat, uitat...
Nu realizezi ce multe s-au schimbat de atunci!
Stiai ca ai cont pe facebook?
Nichita, sa nu te ingrijorezi insa, un adevar ramane vesnic valabil atat timp cat pamantul va tine oameni si anume creatia, valoarea, geniul se propaga cu intensitate, vii prin spatiu si timp la infinit, sfidand vremelnicia.

Iata poezia mea preferata dupa Nichita Stanescu.

Astfel

Mă întorsesem strigând:
Unde este viaţa mea?
Doamne, ce-ai făcut tu cu mine
ca să-ţi mătur cu sufletul meu
natura lucrurilor.
De ce m-ai pus să-l văd pe arbor, doamne?
Şi, în genere, de ce m-ai dezrădăcinat,
făcându-mi picioare cu tălpi?
De ce m-ai blestemat să-mi fie
foame şi sete?
De ce te-ai logodit cu mine, doamne,
dându-mi dor de femeia mea iubită?
Hai, mori şi tu odată, doamne,
ca să fiu sigur că mor liniştit
şi nelogodit
şi plin de dor în sufletul meu
plin de dor.

 

Vers alb-negru

In somnul sau pribeag prin lume si par lung,

lucia un gand de vesnica statornicie,

si framantat in patime trairi,

ardea un dor de trainca implinire.

 Acum cand tic-ul s-a rotit

si tac-ul trage sa-l fixeze,

tumultul sau nelinistit,

de timp si spatiu neingradit,

incremenirea pare sa-l asfixieze...

Cu ochi umiti priveste al sau sange,

ce clocoteste-n doruri nebunesti

si se-ntreaba inca daca rostul lui

se afla printre cele pamantesti.

Atunci cand aripile se vor potoli,

un vultur lin pe cer va curge

si linistit in libertatea lui

spre cuib ferice va purcede,

unde al nostru om domni-va ca un rege.

Istoricul Neagu Djuvara

Istoricul Neagu Djuvara a ramas un om distins in pofida anilor. Este energic, spontan si flexibil. Aminteste despre intalnirile sale cu Mircea Eliade, Cioran, E. Ionescu, despre razboi si anii in care constrangerile ideologice creau suferinta ganditorilor.
E un om al timpurilor care acum sunt reactualizate, comentate, criticate.
Cred ca o anumita ordine si ierarhie bine stabilita a societatii, o tensiune si opresiune care pluteste deasupra tuturor si-i cuprinde pe toti, o atmosfera incarcata de dorinte, idealuri, scopuri marete ce se cer imperios satisfacute, construieste intr-un mod diferit si misterios caracterul unui om, decat in societatile asa - zise democratice de astazi.
Libertatea profunda, puternica si constructiva, paradoxal, nu se dezvolta fara constrangere.
Generatia aceasta a noastra, considerata de sacrificiu, se chinuie din lipsa idealurilor, motivatiilor de a schimba si infaptui, de a crea din propriul suflu vital. Ea, aceasta generatie, o vad ca un spirit pasiv care se ingreuneaza cu nenumarate cunostinte fara a fi folosite creativ, si totusi intuiesc ca este o generatie care dospeste, fermenteaza, acumuleaza pentru ca din ea sa se nasca valorile autentice, genialitatea, puterile schimbatoare.
Deci o generatie care se sacrifica prin natura ei de pamant nefertil. Poarta caracteristicile unei depresii, in pofida optimismului si a sperantei. Naivitatea si hipersensibilitatea proprii creatiei ne lipsesc. Caci ea vegeteaza, hiberneaza, e in acea stare de incubatie inconstienta din care se vor ivi mari transformari, descoperitori de adevaruri, ganditori profunzi.
Trec astfel generatii peste generatii pentru a se naste un geniu cu sange pur.

Neagu Djuvara este un erou al timpului nostru, prin el ne apropiem de trecut, de profunzimea si greutatea unor reflectii filosofice originale, aducand misterul si incarcatura spirituala a altor vremuri.

Avem macar o misiune, indiferent de natura sa, aceea de a cladi, a crea si consolida opera propriei noastre vieti.

Reteta celei mai tari duminici

Faceti rost de cateva kilograme de un el si o ea.
Inainte de a se face ziua,
zbateti-i separat in doua incapatoare vise,
puneti cateva grame de dragoste, de pasiune, chiar de sex,
cum se face dimineata si vedeti ca spuma da sa iasa, amestecati cele doua continuturi frematande bine bine cam doua ore
(e mult, dar daca vreti sa va iasa perfect este necesar acest efort),
apoi continutul rezultat astfel imbracati-l, parfumati-l si treceti-l odata prin curtea bisericii, prin biserica, poate fi si una de cartier,
cam o jumatate de ora ajunge,
dupa care purtati-l cateva ore bune printre copaci, pe aleile unui parc,
il puteti aseza eventual pe o banca,
ca sa fie picant aruncati cateva saruturi, imbratisari,
mai departe
il puteti duce la un film sau muzeu
sau un teatru sau o opereta,
in functie de preferintele papilelor d-voastra,
daca vreti si aveti posibilitatea purtati-i si cateva ore prin afara orasului,
eventual la un picnic,
oricum, spre seara refugiati-i ori intr-un parc ascuns privirilor,
ori in camera casei lor,
dupa gust,
si mai adaugati cateva grame de dragoste,
pasiune si sex.
La final asezati deasupra umarului lui fruntea capului ei...
Se serveste fierbinte.

Pensa un attimo di piu...

"Gomorra" e scrisa de Roberto Saviano, un tanar de 31 de ani, originar din Napoli. O carte indrazneata, eroica.
Un reportaj din mass-media italiana mi-a atras atentia. Roberto Saviano era intrebat de ce nu paraseste Napoli si nu se refugiaza in nord sau in alta tara. Un risc urias de a publica secretele crimei organizate a Mafiei camoriste si totusi de a nu incerca sa te protejezi. Roberto argumenteaza, insa, ca doar in acest fel, infruntand pericolul, isi poate sustine lupta, credinta.
De regula, despre ororile istoriei afli dupa ce totul s-a consumat, deja traiesti intr-o alta epoca transformata si intangibila cu acel trecut odios. Poti, vezi bine, manca, dormi, trai stiind sau sperand ca acel trecut nu se va repeta. Insa ororile istoriei se repeta sub alte forme cu acelasi continut, iar prezentul tulburator nu este inca pe deplin perceptibil, comprehensibil si deci, acceptat.
"Gomorra" lui Roberto Saviano desconspira tragismul prezentului cu lunga incidenta asupra vietii noastre, a tuturor.
Se prefigureaza profetia unui lent proces de distrugere a Planetei, puterea detinuta de o minoritate, care, tot lent, se intinde ca o panza de paianjen in jurul continentelor. Mafia chineza, rusa, japoneza, albaneza, sud-americana, italiana sunt cele mai puternice. Afacerile mafiei: tesaturile, drogurile, cimentul, aurul, gunoiul, alimentele, terenurile, imobiliarele, sanatatea, energia; cuprind, deci, toate necesitatile imperative in supravietuirea umana.
Exista si ecranizarea dupa carte, un film revelator cu acelasi titlu.

Dintr-un interviu:

„Gomorra" este de mult timp un bestseller în întreaga lume, inclusiv în România. Ţi-a schimbat însă radical viaţa...Roberto Saviano: "Din toate punctele de vedere, având în vedere că acum trăiesc sub escorta poliţiei 24 de ore din 24. Adevărul este că atunci când scriam acest volum nu îmi dădeam seama bine de amploarea sa. Ştiam că subiectul era extrem de delicat, în plus mulţi alţi autori scriseseră deja numeroase cărţi pe aceeaşi temă şi tocmai de aceea mi-am dat şi eu sufletul acestei cărţi, dedicându-i toată energia şi în plus folosind nume şi prenume adevărate. Nu puteam să îmi imaginez însă consecinţele. Aşa că atunci când m-am regăsit în mijlocul acestei situaţii, când m-am văzut înconjurat de poliţişti de la o zi la alta, fiind nevoit să părăsesc localitatea în care trăiam, familia idem, am încercat să rămân cu capul pe umeri şi să găsesc o explicaţie pentru tot. Să fiu sincer, nu am găsit-o încă..."

The beginning of the end by Claudiu Pegescu

Timpul. Spaţiul. Intuiţii pure apriori, necesare şi universale în viziunea lui Kant, ele reprezintă forme ale sensibilităţii umane prin care se realizează cunoaşterea esenţială a lumii. Astfel, Kant subliniază că omul se naşte cu intuiţia pură asupra timpului şi spaţiului, pentru că numai în acest fel ajunge să cunoască lumea exterioară şi interioară, să o poată percepe şi judeca. Artistul, în general, are acele intuiţii în formă pură, surprinde mai profund timpul şi angoasa trecerii lui.Timpul, cu trecerea lui, a reprezentat dintotdeauna o problemă de cunoaştere, o temă ce incită artistul înclinat spre reflecţii profunde asupra vieţii. Ca să surprinzi în ceramică, de exemplu, ideea deşertăciunii omului nu e un lucru tocmai uşor. E nevoie de o îndemânare a mâinilor, de cunoaşterea diferitelor reacţii chimice a materialor folosite, de inventivitate şi simţ creator înnăscut.

"Ceasul de'apoi"

Roata, prin forma ei perfect rotundă, aminteşte de ciclurile vieţii eterne, de perpetuum mobile la Eliade sau mandalele pe care Jung le asociază unui psihic armonios şi integrat. Începutul şi sfârşitul, naşterea şi moartea reprezintă acele procese fundamentale care au provocat tragismul omului în faţa timpului implacabil. Ce se întâmplă însă după punctul de început şi după cel de sfârşit?

Timpul suferă. Roţile, universuri mici sau uriaşe, prin mişcări lente, insesizabile, dinspre interior spre exterior şi invers, reconstituie drumul neîndurător al morţii. Moartea, astfel, îşi are existenţa ei proprie, se petrece în timp, asemenea vieţii.

Destinatar: Alina

Draga Alina,

Nu ti-am scris niciodata, desi am avut de multe ori impulsul de a-ti transmite cateva dintre conceptiile mele relativ la unele fapte ale tale, insa am intuit de fiecare data ca as fi vorbit in gol, fix cu peretii si mi-am zis in intelepciunea mea ca ai nevoie de propria ta zbatere, mai mult inutila daca ai fi reflectat un pic.
Sa ma fac inteleasa. Si asta in cuvinte cat mai simple.
Suntem de acord amandoua (stii doar cum gandesc in parte...) ca suferinta este o conditie necesara atunci cand preferi sa te feresti de prostia umana ce salasluieste inevitabil si in tine insuti, adica, mai precis, pentru a evita sa fii o leguma pe pamantul asta, cu o existenta stupida, este preferabil sa te avanti in trairile paradoxale (da, chiar acele trairi contradictorii consumate simultan sau alternativ de bine si rau, de nadir si zenit), tasnite din tine insuti, libere si neprihanite si, mai ales, imperioase. Si daca am ajuns la o astfel de concluzie, te tulbur acum cu o intrebare: cum se face ca fugi, eviti, te retragi, pui zid si anihilezi simturile abia inmugurite?
Frica, asa-i? Tremuri de frica in nimicnicia lasitatii tale. Te aplatizezi pana la inexistenta, pentru a-ti fi tie comod, pentru a nu-ti zdruncina nici un fundament construit la urma urmei destul de fragil, dat fiind ca esti atat de slaba.
Te intreb insa, drept in fata: vorbim abstractiuni, sau traim da vero?
Te las sa reflectezi...
Apoi, o alta chestiune de maxima importanta, pe care, stim bine, ai rumegat-o ani si ani, fara nici un folos, este cea legata de ideea de libertate. Ce este aceea libertate, de unde incepe si cum fiinteaza ea, relativitatea si absolutismul ei, bla blauri de genu' care nu te lasa sa dormi. Stiu ca ai sa ma ametesti cu eternele discursuri despre libertatea in creatie, libertatea in actiune, libertatea simturilor, again and again, conceptii preluate, rastalmacite, framantate, toate acestea in desert.
Caci te mai intreb odata, cum se face, cum se armonizeaza frica si libertatea in esenta?
Mediteaza si apoi vorbim... Traieste si apoi gandim...
Deocamdata ma opresc aici. Gasesc ca este indeajuns sa ridic problema asupra acestor doua dileme care pe tine te macina, iar pe mine ma indigneaza pana la revolta.
Pana una alta iti dedic doua-trei versuri de Nichita Stanescu, bineinteles.

"Ma las in continuare de mine insumi plans
ca-n vremea cand puneam un ochi albastru
la idee,
si pe deasupra o spranceană ca sa-l tina strans
si-ntrors din ce e catre ce e."

Pup!

P.S. Iti este foarte dor de Viorel, asa-i?