luni, 8 aprilie 2013

Maestrul și Margareta. Există o diferență între omul vechi și omul nou?

Sunt convinsă, în pofida nemulțumirilor vociferate din toate direcțiile legate de secolul mecanicist, științific și internaut în care ne aflăm și care ridică întrebarea plină de temeri „spre ce ne îndreptăm?”, că întotdeauna ceva din interiorul omului va da un bobârnac tuturor lucrurilor obiective și „bine așezate”.  Nu Dostoievski se amuza cu un surâs amar în colțul gurii când afirma că dacă totul ar fi perfect și raiul s-ar instaura pe pământ tot ar exista măcar un singur om ce ar răsturna ordinea stabilită printr-un simplu caraghioslâc? Omul vrea să spună că „mă doare fix în cot, mi se rupe de fericirea voastră, căci eu sufăr...”

Nici constrângerea absolută și nici libertatea totală nu-i este dat omului să accepte.
Constrângerea absolută, rațională am vazut-o în comunism, libertatea totală, anomică o vedem în democrație.

Ce se dezlănțuie atunci când regimul e totalitar descrie extrem de sugestiv Bulgakov în „Maestrul și Margareta”.
Societatea sovietică construită utopic ajunge să fie tulburată de fenomene inexplicabile, de unde străbate cu mare forță o luptă între bine și rău, rai și iad. Cutia Pandorei se deschide, iar spaima omului ia formă în fața lucrurilor necurate, apărute dintr-un nu știu unde, pentru că au fost evitate din dorința de a nu cunoaște tainele profunde ale inconștientului uman. Distanța dintre lumea comunistă, materialistă și jocul, teatrul absurd al Satanei – între cele două neexistând mijocitorul, divinitatea – sugerează că societățile de felul acesta ce neglijează aspectul spiritual, libertatea credinței, filosofia, cad în cealaltă extremă, sub incidența diavolului.
Personajele ce întruchipează atât pe Satana cât și suita sa au o înfățișare hidoasă, murdară, disproporționată, bufonică (necuratul este reprezentat cu un ochi negru adânc, de nepătruns și unul verde, șiret, iar motanul negru are dimensiuni uriașe și neastâmpărat joacă tot felul de feste speriind mulțimea). Ele par a avea puteri nelimitate și se folosesc de slăbiciunile pământești – lăcomia, avarția, minciuna, trădarea, plăcerea, demascarea – în realizarea scopurilor, creând isterie, nevroză în masă. Alteori sunt plasate în decoruri domestice unde cinează, cinstesc un pahar de vin, joacă șah sau folosesc licori ciudate pentru a-și masa durerile de genunchi.
Personajele cu caractere bune, modeste apar mereu în straie sărăcăcioase, jerpelite, purtând pe chip suferința, tristețea (Isus, Matei Levi), pierderea interesului pentru sens și viață (Maestrul). O parte dintre ele clachează și își găsesc sfârșitul la casa de nebuni, bolnavi de schizofrenie, tristețe și depresie.
Oamenii dispar fără urmă în gulagul sovietic, cetățeanul este denunțat pentru luare de mită sau pentru convingeri anticomuniste, nevinovaților li se însușesc bunurile.
Natura se desfășoară în acord cu frământările sau armoniile sufletești, uneori sub efectele tulburătoare ale lunii pline. Scenele se succed trecând prin moarte, cadavre, putrefacție, distrungere, incendiu, furtună, tunet. Maestrul își arde opera, scriitorul mediocru slujește interesele statului. Iubirea apelează la magie, vrăjitorie, trupul gol al Margaretei se avântă pe mătură deasupra orașului urmând drumul inițiatic spre dragostea împlinită. Iubirea triumfă, însă în moarte. Satana respectă și susține iubirea organizând un bal în cinstea acesteia. Banul este puternic și sufletul subjugat de material, încât visele nocturne întrec realitatea, iar nihilismul, ateismul, viziunea fără credința în viața de după moarte sunt puse sub semnul întrebării.
Isus nu intervine. Credința în El are loc în libertate. Istoria sa reprezentată într-o variantă nouă amintește de Marele Inchizitor al lui Dostoievschi. Pilat din Pont, măcinat de sentimente de vinovăție, este iertat.
Nimic nu apare întâmplător, fiecare plătește pentru actele sale, încât destinul se îndeplinește conform alegerilor individuale.

Toate acestea există, deși mintea omului limitează substanța lor la explicații pur logice, științifice. Cuprinde-le dacă poți!

luni, 24 decembrie 2012

Jurnalul unui (ne) fumător

Ziua  – 1”, ora 8:55

Am semnat o promisiune cu o saptămână jumătate în urmă. Îmi închipuiam desigur că ziua de 25 decembrie va veni fără îndoială, dar în acel moment aveam țigările bine mersi în geantă, așa cum le am și în prezent, încât eram/sunt liniștită. Chiar sunt într-o formă bună și după ce mai scriu două, trei rânduri iau pauză de o țigară, la un pic de cafea. Azi e în 24, maine abia va reprezenta prima zi din restul zilelor mele de nefumătoare. Până mâine am în fața mea eternitatea.

În Namaste, Sega spune la un moment dat că lupta aprigă cu gândurile le animă și mai puternic, la baza nevrozei existând un foc exact ca și acela care întreține fumul unei țigări. Nu te interpui gândurilor, adică nu întreții focul, nici fumul nu va ieși. Și mai zice, lasă gândurile să vină, să plece, tu rămâi doar un observator. Ceea ce voi face și eu începând de mâine, contemplând cu un adânc calm mii de fumători ce îi voi întâlni în cale sau un pachet de țigări sau o biată țigară sau însăși fumul unduios ce te îmbie cu grația lui.

Am simțit acum câteva secunde o oarecare panică, ce s-a propagat prin stomac și cred că a coborât spre intestine. Chiar nu am sa mai fumez deloc? Niciodată?

Ce ridicol! Ce copilărie! Imediat după panică m-a cuprins mila de mine însumi. Iar după milă observ că mă încearcă o oarecare ironie, ba mai mult, un dezgust față de slăbiciune. Nu degeaba pe cei prea dependenți de ceva anume tindem să-i îndepărtăm, sa-i ocolim. Intuim că în spatele acelei dependențe clocotește de fapt un mare egoism, lăcomia. De a avea, de bani, de a fi iubit, de a fi admirat, de a-ți satisface plăcerile, de a face sex, de a lenevi etc.

Privesc la un ceas de hârtie primit cu ocazia unei campanii antifumat de la o doctoriță. Cu litere mari scrie „dacă te lași de fumat acum”, iar dedesubt, cu litere mai mici, în dreptul acelor stă indicat: după 20 minute tensiunea arterială scade ajungând la un nivel apropiat de cel dinainte de ultima țigară; temperatura extremităților ajunge la normal. Apoi sunt semnalate modificările benefice ce apar după 8 ore, 24 ore, o zi, un an etc. Am să le citesc în fiecare zi.

Amintiri plăcute cu mine, ca fumătoare. În vârful muntelui, pentru a conștientiza superioritatea și frumusețea naturii, ai nevoie de o țigară; lecturând o carte, pentru a savura cu o și mai mare forță profunzimea ei, ai nevoie de o țigară; în mijlocul prietenilor, pentru a dezbate cu mai multă inteligență o idée, ai nevoie de o țigară; când scrii, pentru a medita în adâncul lucrurilor, ai nevoie de o țigară; în singurătate, pentru a te apropia sau îndepărta de tine, ai nevoie de o țigară; când suferi sau ești nervos aliatul tău este țigara… Celelalte amintiri le voi trece cu pixul în jurnalul personal, fiind totuși prea intime. Toate reprezentând iluzii.
Prietenul cel mai bun, țigara. Un prieten atât de apropiat încât te identifici absolut cu el, renunțarea la acesta însemnând renunțarea la propriul eu. Un prieten răufăcător, însă.

Acum zâmbesc. Văd eu mâine cum fac față. Voi face un afiș care lipit de perete va transmite următorul mesaj: dacă vei renunța la fumat, atunci voința ta îți va permite să renunți la orice!

Și am încă destule la care este necesar să renunț.

joi, 6 septembrie 2012

Parabola blănițelor

O scenă dintr-un act pe cât de real pe atât de hazliu. Afară înnourat. Acțiunea se petrece lângă o căpiță cu fân, de jur împrejurul ei întinderea câmpului.

Începe motănelul, cu o mică coamă semeață, dar zburlită pe șira spinării. Cu lăbuța își lovește falnic pieptul și exclamă:

– Nu ți-am dat? Zi-mi, nu ți-am dat?
Sufletul mi l-am purtat
între aceste zări pustii
ca să caut șoricei
să-ți potolești foamea cu ei!

Pisicuța, cu o privire îndrăcită, bate cu lăbuța de pământ:

– Dar eu nu ți-am dat? Nu ți-am dat?
Cine-ți curăța blănița
și-ți mângâia suferința
și-ți dăruia din șoricel
tot ce e mai bun din el?

Motănelul:
– Dar eu...
Nu ți-am construit o casă
cu pavele și zăbrele
și-am cules flori parfumate
să-ți faci tu pătuț din ele?

Pisicuța:
– Dar eu...
Nu te-am așteptat spre seară
și-ți cântam o melodie
tu s-adormi în armonie
îngânat de-un vis ferice
așa cum Eminescu zice?

Motănelul:
– Nu te-am apărat eu de cățel?
n-am luptat cu îndârjire
ca să-ți fie ție bine?

Pisicuța:
– Nu ți-am oferit un umăr
când plângeai, te miorlăiai
și-n noroc nu mai sperai?

Motănelul:
– Ah...
Ce prost sunt eu
să-mi ofer inima toată
la o așa pisică idioată!

Pisicuța:
– Ah...
Sunt idioată
de iubesc un motănel
în care nu mai cred defel!

Motănelul, cu saliva stropșindu-se:
– O lăbuță de-ți trăsnesc...
de căpiță te izbesc...

Pisicuța, cu codița agitându-se:
– C-o gheruță îți las un semn...
pe boticul tău așa de suprem...

Motănelul:
– Plec...
să nu te văd!

Pisicuța:
– Plec...
să nu te aud!

S-a înserat. Ploaia cădea mărunt. Cele două blănițe s-au refugiat sub căpiță. Una într-o parte și alta în cealaltă parte. De undeva din depărtare se auzea cântecul vioi al unui greieraș.

miercuri, 29 august 2012

Jurnalul lui Anais Nin

E o forță. Jurnalul lui Anais Nin fascinează. Regăsesc în paginile sale exprimate o sumedenie de trăiri, gânduri supuse unor analize de mare finețe, luciditate și putere de introspecție. Reușește să surprindă esența actelor sale dintre cele mai intime, fără a se minți, încât poate fi considerată o artistă puternică sub aspectul reprezentării adevărurilor specifice femeilor. Fiecare frază a ei are sens, e autentică. Nu vorbește inutil.
Dacă în Incest Anais experimenta dragostea, iubirea romantică și neliniștită cu Henry Miller, care neâmpărtășită absolut o determina din nebunie să aibă amanți, în Foc trăiește drama morții totale a iubirii. În Incest copleșește prin tinerețe, vitalitate, speranțe, un copil ce nu știa că iubirea te transformă în femeie. În Foc este nevrotică și luptă să rămână vie. Jurnalul se macină între începutul unei iubiri dedicate, profunde ce se întinde pe parcursul a cinci ani și finalul ce întâmpină o femeie evoluată spre maturitate, dar sceptică în ale dragostei, căutând senzațiile puternice în exterior, o iluzie a frumosului și iubirii. Devine o ființă vie în estetic și moartă în etic.
Anais amintește de puritatea lui Aurore Dupin (George Sand), copilul ce trăiește până târziu fantezia dragostei eterne, greșind cu naivitate în alegerea bărbaților. Însă Aurore își inhibă instinctele, este isterică, o pradă a prejudecăților secolului XIX, pe când la Anais, contemporană marilor mișcări și descătușări sexuale ale secolului XX, senzualitatea, erotismul incită, trebuie experimentat ca pe un joc nevinovat și liber al cărnii și inimii. Astfel, se înconjoară cu o lume extravagantă, luxoasă, cu amanți pe care de multe ori îți dă senzația că îi caută frenetic, neobosită.
Într-adevar, cum însăși recunoaște, Anais Nin este genială în jurnal și mediocră în romanele ei. Atunci când vorbește despre ea e originală, când compune personaje devine banală. Ea își cunoaște limitele sale scriitoricești, dar își respectă pasiunea ei pentru cunoaștere, creație, artă, ideal, trăirea incendiară, la maxim a vieții.
Henry Miller a avut o contribuție esențială în dezvoltarea ei ca artist, i-a șlefuit gândirea și scrisul, i-a ajustat rațiunea și înțelegerea obiectivă a realității. Se observă când dispare Henry din jurnal, când se întâmplă să trăiască în afara lui și se simte o sărăcie a conținutului ființei ei interioare, trăiește parcă pe deasupra lucrurilor, cum apare însă Henry devine deosebit de profundă, lucidă și incandescentă.

Două destine de excepție.

"Eu neg de fapt valoarea înțelepciunii ca forță vitală. Înțelepciunea trebuie folosită numai pentru a învinge moartea, ruina sau tragedia, dar nu ca substitut pentru viață. Sunt pentru trăirea plenară a greșelior, a erorilor. Sunt împotriva accelerării artificiale a procesului de creație." Anais Nin

sâmbătă, 7 iulie 2012

Punctul lui Eco

Am citit primele trei pagini ale cărții lui Umberto Eco cred că de vreo zece ori până acum. Este o ambiție veche de a duce la bun sfârșit “Pendulul lui Foucault” și cred că nu puțini sunt aceia care s-au oprit din lectură datorită dificultății textului. Și chiar în momentul acesta am avut intuiția că nu întâmplător paginile sunt atât de dificil de descifrat. În timp ce Eco descrie mecanismul misterios și uimitor al pendulului în termeni matematici și fizici, în haosul tuturor acestor noțiuni ce se agită în mintea ta, creierul inevitabil caută un punct de sprijin care să arunce o lumină asupra înțelegerii acestui fenomen, ce în final tratează de fapt o concepție filosofică. Pentru că deja, în timpul lecturii greoaie, ochii minții se aventurează în sus, în spațiul care depășește pământul trecând peste galaxia noastră și apoi peste miliardele de galaxii și, ajungând în afara universului, se oprește într-un punct. Se conturează astfel reprezentarea unui univers în permanentă mișcare suspendat de un punct fix.

Ceea ce este încântător și în același timp de nepătruns este calitatea punctului de a rămâne fix deși totul în jurul lui se mișcă. Fapt dovedit de elipsa uniformă și perfectă pe care o circumscrie pendulul suspendat printr-un fir de un punct chiar dacă pământul se rotește. Iar dacă nimic nu ar împiedica oscilația pendulului acesta ar descrie o elipsă în mod regulat la nesfârșit.

Iată ce frumos povestește Eco experiența sa în fața acestui proces: “Pământul se învârtea, însă locul unde firul era agățat era unicul punct fix al universului. (…) mi se-ndrepta privirea într-acolo sus unde se oficia taina nemișcării absolute. Pendulul îmi spunea că totul, mișcându-se, globul, sistemul solar, nebuloasele, găurile negre și toate cele născute din marea emanație cosmică, de la primii eoni până la materia cea mai vârtoasă, un singur punct rămânea pivot, pilon, sprijin ideal, făcând ca universul să se învârtă în juru-i. Iar eu mă împărtășeam acum din această experiență supremă, eu, care mă mișcam cu toate și tot, dar puteam sa îl văd pe (…) Nemișcatul, punctul care nu e corp, nu are figură, formă, greutate, cantitate sau calitate și nu se vede, nu aude, nu cade sub simțuri, nu e într-un loc, într-un timp sau într-un spațiu, nu e suflet, inteligență, imaginație, opinie, număr, ordine, măsură, substanță, eternitate, nici beznă, nici lumină, eroare nu-i și nu e adevăr.”

Și mă întrebam, întorcându-mi privirea spre sine, dar oare nu suntem fiecare dintre noi un punct în jurul căruia se mișcă totul sau, de fapt, nu suntem oare constituiți din mii și mii de microorganisme mișcătoare ce au în centrul lor un punct unic și fix de care stă suspendat un pendul interior ce lăsat liber și nestingherit ar putea oscila armonios rotindu-se etern în acord cu sine însuși?

luni, 30 aprilie 2012

Artistul

Glasul pământului în umbra gândului.
Imaginea stă să apară.
Apa, aerul, suflul viu așteaptă.
O sinapsă neuronică se oprește într-o idee ironică.
Spirit critic, analitic.
Viziunea apolinică neîmplinită
încă.
Sisif acum urcă.
Spre vârful muntelui soarele apune.
Când Sisif coboară,
deodată,
în mod natural se produce o fuziune
mâna se mișcă în spațiul lutului
lutul se mișcă în timpul mâinii.

Razele soarelui se prind în horă
deasupra apelor dansând și
cântând
fericirea conceperii.
Mâna și lutul se nasc împreună.


luni, 5 martie 2012

Oana

La Paris.
Plimbarea tăcută pe Champ Elysee
răsfrântă  în doruri purtate
spre rue de l'Ancienne Comédie
unde mari nume ai literaturii franceze
cuprindeau între pereţii vestitei Café Procope
esenţa lumii
aşa cum
în palma ei se odihneşte La Tour Eiffel
îndreptat cu semeţie spre Planeta Neptun,
ce deplasează în conştiinţă
idei şi viziuni subtile,
generatoarele
unor lumi născute din spirit.

La Paris.
Pana,
Penelul
îi întregeşte fiinţa
într-o profundă măiestrie artistică.


vineri, 2 martie 2012

Te salut, Viorel Munteanu!

Marea întrebare care m-a frământat mult timp în privința esenței omului Viorel Munteanu a fost cum se poate oare împăca o mare sensibilitate interioară, receptivitatea intensă și fragilitatea simțurilor pur biologice cu agerimea minții, puterea rațiunii și gândirii analitice?
În fapt, această contradicție între senzații și gândire, sensibilitate și rațiune este specifică fiecărui om, desfășurate în grade de intensitate diferite, cu o forță mai mult sau mai puțin puternică.  
Însă, ceea ce l-a făcut pe Vio să constituie pentru el însuși un paradox a fost violența cu care s-au manifestat cele două procese ale conștiinței, pe de o parte înflăcărarea deosebită a trăirilor afective, efervescența impulsurilor nervoase de la excitațiile provocate de stimulii exteriori până la receptarea lor în profunzimea analizatorilor din creier, de multe ori creatoare de iluzii, iar pe de altă parte criticismul rațiunii pătrunzătoare, a analizei obiective neândurătoare, care în lupta cu simțurile dorește biruința adevărului.
În substanța lor, în zbuciumul intimității sale, acestea nu s-au împăcat niciodată. Vio a fost, de-a lungul existenței sale, neliniștit, neîmpăcat, nefericit. Iar această neliniște fierbinte s-a extins asupra întregii lumi.
Disprețuia cu frenezie mediocritatea, automulțumirea de sine, autosuficiența. Intuind în sine potențialul delăsării se disprețuia pe sine neiertător, neacordându-și șansa unei dulci lenevii a trupului sau intelectului.
Era deosebit de modest, educat, cu un real bun simț, care se activa cu mare pasiune în revolta împotriva perversiunilor de caracter, a impostorilor din țară și de pretutindeni.
Totuși, sensibilitatea sa excesivă pătrundea misterele nebănuite și trecute cu vederea de cei cu o sensibilitate echilibrată, sănătoasă, iar rațiunea se hrănea și își găsea  rădăcinile adevărurilor în aceasta.
Pe data de 3 martie 2012 ar fi împlinit 66 de ani.

Retranscriu o pagină scrisă pe blog în data de 11 septembrie 2010, la un an de la pierderea lui.

Un omagiu de la un discipol în cuvinte cât mai simple

Prin ’99 eram în perioada căutărilor naive. Adevărul, sensul vieții, răspunsuri la întrebarea “de ce”. Printr-o împrejurare l-am cunoscut pe maestru și l-am iubit imediat. Timidă, îl așteptam afundată în fotoliul lui absorbind cu nesaț titlurile imensei biblioteci din fața mea. Apăru cu o energie debordantă, atmosfera se animă, umpluse spațiul cu mișcări ce trădau frământările, neliniștea interioară. Ideile sale năvăliră ca o avalanșă, creierul meu se dilata în încercarea de a înțelege sensul fiecărui concept ce curgea cu repeziciune și zapăceau prin conținut. În câteva minute mi-a intins Patapievici, “Zbor în bătaia săgeții”, punându-mi condiția ca într-o săptămână să înapoiez cartea, trebuind ca pe baza ei să inițiem un dialog.
A fost un supliciu, citeam și reciteam pentru a nu pierde niciun înțeles, am umplut un caiet cu notițe, am memorat citate (unul dintre ele mi-l amintesc și acum “întamplarea ajută o minte pregătită”), l-am adorat atunci pe Patapievici. Apoi urmă Kant, Nietzsche, Shopenhauer, Freud, Jung și mulți mulți alții.

Așa începu prietenia noastră.

Avea o sensibilitate profundă, rațiune ascuțită, un revoltat și indignat asupra ordinii lumii prezente, un dușman neîmpăcat al mediocrității și prostiei, al falsității și comodității, al manipulărilor mediatice. Mi-a trezit conștiința și m-a învățat să îmi cunosc sinele.

“Copilu’, de ce sunteți voi atât de falși! Treziți-vă! Ieșiți în stradă și schimbați lumea!”

Cât l-am iubit pentru puritatea sufletului lui, pentru modul sincer, autentic în care își trăia și gândea viața! Cât l-am prețuit pentru bunul lui simț, pentru revolta neâmpăcată asupra destinului! Un om singur și filosofia lui. Mereu viu însă, toate celulele corpului său vibrau, răspundeau în ființa lui toată cunoașterea lumii.
Iubea mult România și a disprețuit perversitatea care a măcinat până la degradare această țară. Avea încredere în esența pură și neîntinată a sufletului de român, a țăranului român.
A fost teribil de afectat de schimbările provocate de tragicul eveniment de la 11 septembrie 2001 și urla până la sufocare împotriva mafioților care subjugă lumea.

Rar voi întâlni un asemnea om. Se implinește un an de cand a disparut.
“Îl veți uita voi pe moșu’!” Niciodată, Vio! Niciodată! Sper să ne revedem undeva, acolo sus, măcar sub formă de energie, așa cum credeai tu că vom deveni.
Te voi iubi și te voi purta în suflet și în gând mereu!

marți, 28 februarie 2012

Cornelia

Gândul creației răpus de moarte
în frământările eshatologice,
când Dionysos bântuia maturitatea precoce
a copilului mut,
ce în cuvântul viu își avea năzuința,
biruit de nimicul din jur.
Pe când rațiunea domnea sângele pulsionând reflexiv
în dezbateri aporetice,
nebunia angoasei existențialiste -
printr-o construcție cu caracter ontologic –
mângâia sânul dorit
de mâna ce căuta neliniștit între coapse
adevărul aprioric șoptit
din impulsuri poetice.

În ea se răsfrânge
imperativul focului mistuitor
ce împlinește dulcea șansă
a lui thaumazein -
de unde pleacă orice operă adevărată.

vineri, 10 februarie 2012

Între ciocan și nicovală

Între mine, ca ciocan, și această nicovală,
(metafizic vorbind),
se născu o pasiune ce prin veacuri se propagă
cu același adânc simț
ca și-atunci întâiași oară,
când, sub legământ etern,
ne-am jurat să deformăm,
să prelucrăm, modificăm, transformăm, metamorfozăm
(orice concept ce în –ăm se sfârșește)
tot ce între noi apare
de la piatră la metal,
de la pământ până la foc,
de la apă pân-la aer...

totuși, într-o zi,
văd cum nicovala mea iubită
se lăsa cu sârg lovită
de-un ciocan cu mult mai mare...

sunt mâhnit...

e drept,
îi ascunsesem
că de multe ori și eu lovisem
multe alte nicovale...

ne-am trădat
și acum,
între mine, ca ciocan, și această nicovală,
se strivesc cu duritate,
lacrimi, patimi, aspirații,
de la carne pân-la sânge,
de la joc până la cântec,
de la ură pân-la zâmbet,
de la mine pân-la mine,
de la tine pân-la tine,
toate alunecă șuvoi,
între noi
între noi...

luciul soartei reflectă
sinele nicovalei în care superego-ul ciocanului își admiră expresia.
ca și
luciul destinului reflectă
sinele ciocanului în care superego-ul nicovalei își împlinește expresia.