Noi suntem lumea

"Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne putem aminti de acei oameni care, trecând din baracă în baracă, își dăruiau altora ultima lor bucată de pâine. Vor fi fost puțini la număr, dar îndeajuns de mulți pentru a dovedi că totul îi poate fi luat omului, mai puțin un lucru: ultima dintre libertăți - aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul mod de a fi."

Viktor Frankl - "Omul in cautarea sensului vietii"

Primo Levi in cartea sa "Mai este acesta un om?" incepe cu o poezie in care, surprinzator, cutremurator, arunca blesteme asupra acelor care sfideaza, ignora suferinta umana, traind la cald si satui. Primo Levi, chimist si scriitor italian, a fost unul dintre prizonierii din campul de concentrare de la Auschwitz .

Aleksandr Soljenițîn, scriitor rus, munceste zeci de ani in lagarele de reeducare de la Karaganda, victima a bolsevismului si comunismului instaurat de Stalin. In Arhipelagul Gulag, lagarele rusesti, au murit milioane de oameni.

Nicolae Steinhardt este condamnat la 13 ani de munca silnica, sub acuzatia de "crima de uneltire contra ordinii sociale", unde ii savarseste in inchisoarea de la Jilava. Este acea perioada in care o mare parte a intelectualitatii romanesti este nimicita in inchisorile comuniste. Experimentul Pitesti sau fenomenul Pitesti este renumit prin asa-zisele reeducari totale ale detinutilor politici, majoritatea studenti, in spiritul ideologiei comuniste. Este considerat a fi cel mai mare si cel mai intensiv program de spalare a creierului prin tortura din blocul de Est.

Nelson Mandela, primul presedinte al Africii de Sud, a reprezentat unul dintre principalii activisti impotriva sistemului politic rasist instaurat de albii ce au colonizat aceasta regiune. A fost condamnat pe viata si a fost eliberat dupa 27 de ani de inchisoare. Africa de Sud a inregistrat milioane de pierderi de vieti omenesti in urma masacrelor savarsite de albi.

Miguel Pedrero, in lucrarea sa „Coruptia marilor puteri. Strategii si minciuni in politica mondiala” desconspira tehnicile de lupta si tortura folosite de armata americana in lupta contra terorismului. Sute de mii de morti si de ani buni de represiuni si de torturi au fost savarsite, de exemplu, in Guatemala, Venezuela, Columbia sau Irak. Aparte de razboiul in sine contra terorismului...

Lista poate continua, daca ne referim la agresivitatea umana ce a inregistrat-o secolul XX si cum continua, amplificandu-se in secolul XXI.

Nu-i asa ca, consecintele acestor actiuni, pe nesimtite, pe negandite, au intrat in casele noastre?

Nu-i asa ca, traim intr-un lagar urias, intins la scala larga a omenirii, astfel incat am devenit proprii nostri sclavi?

Nu-i asa ca, ne simtim neputinciosi si suntem asa dusi de nas, in ignoranta nostra, pana va fi total nimicit liberul arbitru?

Sa nu uitam istoria si sa nu trecem nepasatori pe langa cea care tocmai prinde contur.

La multi ani!

De pe internet

Navigand pe internet, pe un site de psihoterapie intalnii aceasta povestire:))

"Buna ziua! Am si eu problema si va rog sa ma ajutati cu un sfat care sa ma ajute.
Am stat 6 ani cu iubita mea, dupa 4 ani cand a terminat dansa facultatea ma parasit dupa ziua mea de nastere m-a parasit cand am fost plecat din tara pentru o saptamana la intoarcere nu am mai gasit nici un lucru de al ei in camera. Pe moment nu mi-am dat seama ca a plecat.
Dupa o saptamana am fost la ziua iei de nastere la ea acasa si am descoperit ca fumeaza din nou, chit ca ne lasasem amandoi de cateva luni. Am reactionat ca un prost, baut fiind iam zis ca o s-o insel, pentru ca de asta se temea cel mai mult. Si mi-am luat adio de la ea, am jignito, am mintit-o cu mai multe chestii pe care nu le facusem dar iam zis ca am facut si am plecat. Mi-am dat seama de gresala mea mai tarziu.
M-am luptat foarte mult ca sa o aduc inapoi era foarte influentata de maicas-a, am aflat ca vrea sa plece din tar si am insistat sa vina sa mai stee cu mine, dupa o perioda am reusit sa o aduc inapoi. Mi-a zis pe atunci ca nu se simte iubita si ca nu ii dau atentie si ca prietenii si distractiile imi sunt mai aproape decat ea.
Am promis ca ma voi schimba dar am esuat din nou. Anul acesta am facut 6 ani si am si uitat de ziua respectiva si am venit la o ora tarzie acasa.
M-am simtit foarte penibil cand mia zis plangand ca ma asteptat pentru ca e ziua noastra de aniversare.
Anul acesta am terminat si eu facultatea de medicina si am avut un contract de munca pentru Anglia, la intrebarea mea daca va veni cu mine a fost blocata si a zis ca nu crede. Am fost speriat si eam cerut sa ne despartim mai bine acum decat sa ma trezesc ca sun instalat in alta tara si dansa nu mai vine. In timpul negocierilor mele cu angajatorul din Anglia ne-am certat intruna am avut niste reactii penibile nu vorbeam cu ea nu o mai bagam inseama deloc si eam cerut sa si plece. Am plecat din tara 10 zile si la intoarcere am gasit apartamentul fara nici un lucru de al iei. Am crezut ca mi sau taiat picioarele am ingenuncheat instantaneu si am bufnit in plans de fata cu un prieten de al meu.
Ma lupt de o luna sa o aduc inapoi si nu reusesc, neam mai intalnit de 4 ori in acest timp ne iubim plangem amndoi si imi zica ca ma iubeste dar nu mai crede in mine si nu crede ca ma voi schimba, pentru mine a fost si este un sok si nu ma pot impaca cu asta imi facusem planuri cu ea ca ne vom muta din tara ma voi instala ca si medic si o sa ne fie bine. Dansa imi zice ca vom fi uniti doar cat o voi duce eu mai greu cand ma voi instala ca si medic o sa am bani si o s-o neglijez din nou.
Mi-a cerut sa ii mai dau timp de gandire vrea sa-si caute singura o chirie si sa stea cateva luni independenta. Imi este frica ca o sa ne racim unul de celalat si se va pierde relatia momentan nu ma vad decat cu ea si nu imi trebuie pe altcineva nu ma pot linisti sunt trist intruna si de multe ori stau si plang in singuratate aproape in fiecare noapte o visz trista si ma intreaba de ce nu vreau sa mai vorbesc cu ea.
Va rog dati-mi un sfat cum sa fiu ce sa fac ca sa o pot aduce inapoi. M-a rugat din tot sufletul sa nu ma mai cheltui pe flori scumpe ca se supara pentru ca stie ca momentan nu o duc prea stralucit.
Si ma roaga sa fiu tare ca ea asta face incearca sa nu se mai gandeasca si timpul va arata."

http://www.youtube.com/watch?v=ZBAj_5RqLQk

Acte ratate

Am urcat si am coborat un damb odata de mii de ori, cu ochii orbi si mintea incetosata, varsandu-mi nervii pe propria-mi fiinta, aiurind in neincetata si mereu inexplicabila intrebare: cum am reusit sa le pierd, cheile, unde erau, cum le tineam si ce putui face cu ele?? Intr-un tarziu le gasii, in iarba la picioarele mele. Caz fericit. Asta fu inceputul. Pentru ca mai apoi ani la rand sunt o dovada a existentei mele tocmai prin uitarea obiectelor prin diverse locuri pe unde puse-i visatoare piciorul: in baruri de cele mai multe ori am uitat actele mele cele mai sfinte, un jurnal capital prin dezvaluirile lui,
rucsace pline cu nush ce, cutii primite din strainatate, telefoane mobile, portofelul, geanta (azi tocmai am recuperat-o de exemplu dintr-o cafenea unde aseara petrecusem cu prietenii pana am ramas ca de obicei ultimii), apoi in autobuze, tramvaie, taxiuri, internet-cafe, pe o banca, undeva pe jos, pe o strada... Eheeee!

Cea mai tare amintire a gafelor mele de acest gen insa, e aceea in care, parca ma vad si acum, intr-un balcon, la etajul trei, ma hlizeam cu prietenii si agitandu-ma imi ricosez cu mana dreapta ochelarii de pe nas drept in tufa de liliac al vecinului de la parter, un hatru care isi imprejmuise balconul sau cu un gard de 2 metri de fier. Nu avea caine, dar era intuneric si multe tufe cu fel de fel de flori. Dupa ce sarii gardul si dupa ce imi calcai ochelarii de sute de ori i-am gasit in final zdrobiti si total nefolositori. Astazi ma intreb daca nu cumva am ceva cu mine insumi. Pentru ca altadata, pe o caldura innabusitoare de se topea otelul, am stat multe ore cu fundul pe proprii mei ochelari, lasandu-le o forma tare comica...

Cei apropiati au ajuns sa zica "Ei, parca nu stii cum e, asa e ea!"

Totusi, m-ar consola gandul daca fiecare dintre voi ar recunoaste ca nu numai odata ati uitat ceva undeva, ati pierdut iremediabil ceva, ati gafat de vi se suceau mintile de nervi si rusine. E de-a dreptul amuzant sa fii martorul unor asemnea evenimente si sa observi fizionomia celui in cauza, o fatzuca necajita, inciudata si plina de uimirea celui care nu-i poate crede ochilor ce vede si urechilor ce aude, ca si cum noi am putea fi chiar cu totul stapanul propriului nostru destin.

Vina

Sunt anumite persoane care se culpabilizeaza pana si de greselile stupide ale altora, inafara sentimentului responsabil pentru propriile stangacii si gafe, la care se mai adauga si vina morala generalizata la scara larga a omenirii, nu mai zic de vina stramoseasca mostenita de la Adam si Eva si uite asa obtineti un caracter macinat pe dinauntru de pacate si regrete. La polul opus, gasim persoanele care nu gresesc niciodata, indreptatindu-se mereu prin justificari imbatabile sau nici macar atat, pentru ca actiunile lor sunt de la sine inteles, nu?, corecte, juste.
Nici una nici cealalta nu sunt cai demne de urmat.

Cine suntem noi

Iata un mic articol scris de doi elevi de cl. a X-a :)

<<Câţi dintre noi pot răspunde la cea mai simplă întrebare?

Cine sunt eu? … Chiar , “Cine sunt eu? “

Este pentru prima dată când încerc să-mi dau o definiţie valabilă şi azi, şi mâine, şi poimâine… Dacă ar fi să mă raportez la Univers sunt un mic atom sau poate și mai puţin și totuşi exist!!! Dar raportat la o furnică sunt un uriaş. Pot spune că sunt mic şi mare în acelaşi timp.

Cine sunt eu cu adevărat? Privindu-mă în oglindă aş putea spune că sunt acea imagine. Dar nu ! Acea imagine este doar reflexia corpului meu. Sunt oare doar corp fizic? Sunt gândurile, emoţiile mele, un conglomerat de celule și reacţii chimice… sau toate acestea la un loc și încă ceva în plus? Ceva care animă şi armonizează toate acestea într-un minunat întreg - Fiinţa mea.

 Drumul către această fiinţă este lung şi se măsoară în ani. Poate dura chiar şi o viaţă, iar uneori ar fi nevoie și de mai mult…Ne naştem şi pornim pe acest drum. La început suntem inconştienţi, dar pe masură ce înaintăm în viaţă devenim din ce în ce mai conştienţi de lumea care ne înconjoară şi prin ea mai conştienţi de noi. Prin simţuri, raţionament, logică, sinteză și analiză, descifrăm lumea exterioară şi ne raportăm la mediul inconjurător. Prin intuiţie, meditaţie şi contemplare ne conectăm la universul interior în cautarea acelui drum al cunoaşterii. La capătul traseului interior ne aşteaptă pe toţi confruntarea cu adevărul: suntem cu toţii zămisliţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi avem aceiaşi părinţi: Adam-Eva sau altfel spus Yang-Yin.

De la Jung încoace omul nu mai poate fi privit dintr-un unghi ateist. Atunci când vorbim de om nimic nu se poate explica satisfăcător fără dimensiunea spirituală. Spiritualitatea este numitorul comun al tuturor fiinţelor umane şi este defapt prezenţa nemuritoare a divinităţii în noi. Pâna astăzi am descoperit că suntem o sinteză a mineralului în vegetal, a vegetalului în animal, a animalului în om, dar mai avem de parcurs nivelurile zeilor, heruvimilor, îngerilor, arhanghelilor, serafimilor etc...

             Adevărata călătorie abia începe...>>

Robert si Ioana

Intr-o cladire cu cinci etaje, construita modern, compatrimentata in birouri de diverse marimi, intre calculatoare,  neoane si aparate cu aer conditionat, printre oamenii ce misuna, angajati, responsabili, femei de servici, intr-o parte, langa fereastra acoperita de jaluzele,  identifici posturile unde isi fac veacul de dimineata pana seara la sapte, Robert si Ioana.

Robert a terminat Artele, insa, resemnat si in acelasi timp linistit de neputinta lui poate inchipuita ca nu este un geniu, ba mai mult, nici macar creativ, astfel incat sa aduca elemente de noutate in pictura sau altceva, lucreaza acum in vanzari. Cand se plistiseste traseaza cateva linii cu creionul pe o foaie alba A4 fara a se implica prea mult. Rezultatul intrezareste un talent neexplorat.

Ioana a studiat Istoria, masterul la continuat pe resurse umane, a avut intentia de a se inscrie la doctorat, insa a renuntat influentata de ideea ca doctoratul nu se face de placerea de al face ci trebuie sa ai un viitor asigurat si, cum Istoria e saraca in oportunitati, a preferat sa se angajeze in vanzari.

Robert e un tip solid de o suta de kilograme, inalt, deci bine facut, un spirit curios si investigativ. Ioana e mica, are pana in 50 de kilograme, reflexiva si introvertita.

Robert se declara ateu, construit din milioanele de filmulete YouTubeiene, fara sa fi citit cine stie ce la viata lui. Ioana, dimpotriva, e visatoare, o crestina convinsa si acerba aparatoare a miracolelor religioase, lectureaza inconsecvent diverse carti, de-a valma.

Subiectul lor preferat este daca exista sau nu Dumnezeu, daca exista raiul si iadul, daca ar exista totusi cum ar putea fi reprezentat, ce este Binele, ce este Raul, viata dupa moarte este posibila??

Calm, Robert contrazice orice discurs abstract al Ioanei, care cu toata forta fiintei ei incearca sa demonstreze ca Dumnezeu exista, iar sentimentul religios este cat se poate de prezent  in fiecare dintre noi, pretutindeni. Robert o lasa sa vorbeasca, apoi cu un zambet neancrezator intreaba o persoana oarecare din apropierea lor: “Tu ai inteles ceva din ceea ce spune Ioana?”

Ideile lui Robert  sunt clare, tintesc direct subiectul si atat de realiste in formularea lor incat Ioana traieste permanent intr-o stare de tensiune, neputincioasa in fata acestui fariseu: “Religia este o inventie umana, creata ca urmare a fricii de moarte, de natura ce nu o putem controla; Biblia, de asemenea, este produs uman si istoria descrisa in ea nu are cum sa fie purul adevar;  Morala exista si fara a crede in Dumnezeu; Ai fost tu acolo ca sa vezi ce a facut si dres Isus?; Si daca e asa, Dumnezeu unde se afla? Ce te determina sa crezi ca exista viata dupa moarte?” Si tot asa…

Spre seara, atat el cat si ea, sunt epuizati, intuiesti la ei un fel de sfarseala psihica si sufleteasca, ca nu au fost intelesi, ca adevarul sta de partea lor…

Dupa o lunga tacere, Robert adauga tragic: “Niciodata nu am inteles de ce femeile sunt asa de credincioase si nu gandesc logic!”, iar Ioana adauga cu un glas stins: “Da, Robert, sa stii ca cei mai mari credinciosi din istorie au fost barbati!”.

A doua zi aceeasi poveste, la acelasi birou si intre aceeasi pereti…

In memoria ei, a Lucianei

O fata delicata si frumoasa a disparut. Avea 30 de ani. Inima ei nu a rezistat, a cedat.
Iata ca, in fata mortii nu avem nici un cuvant, suntem nevolnici.
Luciana, imi voi aminti cu drag de tine, de privirea ta timida si felul tau gingas de a te izola de lume si parca de a cere mereu sprijin, protectie.

Eu scriu, tu scrii, el/ea…

Discutam cu S. si, razand, autoironizandu-ma, ii spuneam ca daca ar citi blogul meu sau alte materiale de-ale mele s-ar amuza foarte tare si ar gandi: ce-s cu textile astea mediocre, na vrea si ea sa scrie… Grav, fara sa rada, S. a zis ca nu-i bine sa  gandesc asa, sa ma subestimez, ca daca vreau sa scriu atunci trebuie sa am incredere in mine si cu forta sa transmit ceva daca am totusi ceva de transmis. Asta e ideea: daca ai ceva de transmis…

Apoi, urma indemnul meu de a-l determina sa publice, el justificandu-se ca, sub nicio forma, nu vrea sa devina faimos, gaseste ca e meschin sa te afisezi si sa-ti faci glorie din ceea ce scrii mai intim, mai ales acum cand toata lumea scrie si multi scriu prost. Adica ce rost ar avea scrisul lui intr-o lume ca asta? El scrie doar pentru doi, trei apropiati si este indeajuns.

Acuma, tot asa amuzandu-ma, gasesc ca ambii suntem niste frustrati, iar justificarile astea sunt de 2 lei si 30 de bani, in esenta, in adanc existand de fapt credinta unei superioritati, a unui nas pe sus care nu-l atinge nimeni.

Ceea ce este de-a dreptul paradoxal, pentru ca si unul si celalalt suferim de sindromul comoditatii, al lenei intelectuale (pune, dom’le, la muncit creerii!), nicidecum a lipsei de capacitati de orice natura sau a timpului, spatiului sau, mai rau, a existentei gandului ucigator ca nimeni nu ar putea sa te inteleaga. Asta ramane de vazut dupa ce dai drumul materialului in lume.

Totusi scrisul nu este de nasul oricui, ci e specific acelui care are creerul, mintea, sufletul imbulzite de idei, trairi, viziuni, revelatii ce dau sa iasa pe dinafara, sa tasneasca cu putere si sa se exprime cu pasiune, pentru a deschide si mintea celuilalt asupra acestor descoperiri ale tale, care il privesc si pe acesta.

Scrisul in jurnale, pe un blog, pentru tine insuti etc, in general, l-as asocia cu un hobby, o terapie sanatoasa, caci limbajul scris este specific omului, deci un proces firesc si indicat de exprimare, insa scrisul care transforma, care revolutioneaza, care scoate din adancuri la suprafata adevaruri universale, acela trebuie transmis mai departe, lumii si el nu se realizeaza decat cu foarte, foarte multa munca.

Acest de-al doilea scris defineste un job, deci o profesiune: scriitorul.

Exigenta sa fie, dar nu daunatoare!

(In)dispozitie

Din proprie experienta stiu ca, in singuratate, departe de lume, iubesti adanc oamenii, insa in mijlocul lor, ah!..., cateodata, cum se naste pe negandite un anume dispret si...ura! Trebuie analizata cu atentie o asemenea stare pentru a vedea daca sentimentul de ura iti este caracteristic sau, dimpotriva, este declansat de perversitatea lumii. Adica esti, intr-adevar, indreptatit sa te revolti, sa fii indignat de una sau alta dintre actiunile umane considerate de tine si altii nedrepte sau de fapt, ca urmare a unor frustari interioare nerezolvate, tragi lumea intreaga la raspundere asupra aceea ce numai si numai pe tine te priveste?