joi, 30 decembrie 2010

Noi suntem lumea

"Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne putem aminti de acei oameni care, trecând din baracă în baracă, își dăruiau altora ultima lor bucată de pâine. Vor fi fost puțini la număr, dar îndeajuns de mulți pentru a dovedi că totul îi poate fi luat omului, mai puțin un lucru: ultima dintre libertăți - aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul mod de a fi."
Viktor Frankl - "Omul in cautarea sensului vietii"

Primo Levi in cartea sa "Mai este acesta un om?" incepe cu o poezie in care, surprinzator, cutremurator, arunca blesteme asupra acelor care sfideaza, ignora suferinta umana, traind la cald si satui. Primo Levi, chimist si scriitor italian, a fost unul dintre prizonierii din campul de concentrare de la Auschwitz .
Aleksandr Soljenițîn, scriitor rus, munceste zeci de ani in lagarele de reeducare de la Karaganda, victima a bolsevismului si comunismului instaurat de Stalin. In Arhipelagul Gulag, lagarele rusesti, au murit milioane de oameni.
Nicolae Steinhardt este condamnat la 13 ani de munca silnica, sub acuzatia de "crima de uneltire contra ordinii sociale", unde ii savarseste in inchisoarea de la Jilava. Este acea perioada in care o mare parte a intelectualitatii romanesti este nimicita in inchisorile comuniste. Experimentul Pitesti sau fenomenul Pitesti este renumit prin asa-zisele reeducari totale ale detinutilor politici, majoritatea studenti, in spiritul ideologiei comuniste. Este considerat a fi cel mai mare si cel mai intensiv program de spalare a creierului prin tortura din blocul de Est.
Nelson Mandela, primul presedinte al Africii de Sud, a reprezentat unul dintre principalii activisti impotriva sistemului politic rasist instaurat de albii ce au colonizat aceasta regiune. A fost condamnat pe viata si a fost eliberat dupa 27 de ani de inchisoare. Africa de Sud a inregistrat milioane de pierderi de vieti omenesti in urma masacrelor savarsite de albi.
Miguel Pedrero, in lucrarea sa „Coruptia marilor puteri. Strategii si minciuni in politica mondiala” desconspira tehnicile de lupta si tortura folosite de armata americana in lupta contra terorismului. Sute de mii de morti si de ani buni de represiuni si de torturi au fost savarsite, de exemplu, in Guatemala, Venezuela, Columbia sau Irak. Aparte de razboiul in sine contra terorismului...
Lista poate continua, daca ne referim la agresivitatea umana ce a inregistrat-o secolul XX si cum continua, amplificandu-se in secolul XXI.
Nu-i asa ca, consecintele acestor actiuni, pe nesimtite, pe negandite, au intrat in casele noastre?
Nu-i asa ca, traim intr-un lagar urias, intins la scala larga a omenirii, astfel incat am devenit proprii nostri sclavi?
Nu-i asa ca, ne simtim neputinciosi si suntem asa dusi de nas, in ignoranta nostra, pana va fi total nimicit liberul arbitru?
Sa nu uitam istoria si sa nu trecem nepasatori pe langa cea care tocmai prinde contur.
La multi ani!

miercuri, 29 decembrie 2010

De pe internet

Navigand pe internet, pe un site de psihoterapie intalnii aceasta povestire:))

"Buna ziua! Am si eu problema si va rog sa ma ajutati cu un sfat care sa ma ajute.
Am stat 6 ani cu iubita mea, dupa 4 ani cand a terminat dansa facultatea ma parasit dupa ziua mea de nastere m-a parasit cand am fost plecat din tara pentru o saptamana la intoarcere nu am mai gasit nici un lucru de al ei in camera. Pe moment nu mi-am dat seama ca a plecat.
Dupa o saptamana am fost la ziua iei de nastere la ea acasa si am descoperit ca fumeaza din nou, chit ca ne lasasem amandoi de cateva luni. Am reactionat ca un prost, baut fiind iam zis ca o s-o insel, pentru ca de asta se temea cel mai mult. Si mi-am luat adio de la ea, am jignito, am mintit-o cu mai multe chestii pe care nu le facusem dar iam zis ca am facut si am plecat. Mi-am dat seama de gresala mea mai tarziu.
M-am luptat foarte mult ca sa o aduc inapoi era foarte influentata de maicas-a, am aflat ca vrea sa plece din tar si am insistat sa vina sa mai stee cu mine, dupa o perioda am reusit sa o aduc inapoi. Mi-a zis pe atunci ca nu se simte iubita si ca nu ii dau atentie si ca prietenii si distractiile imi sunt mai aproape decat ea.
Am promis ca ma voi schimba dar am esuat din nou. Anul acesta am facut 6 ani si am si uitat de ziua respectiva si am venit la o ora tarzie acasa.
M-am simtit foarte penibil cand mia zis plangand ca ma asteptat pentru ca e ziua noastra de aniversare.
Anul acesta am terminat si eu facultatea de medicina si am avut un contract de munca pentru Anglia, la intrebarea mea daca va veni cu mine a fost blocata si a zis ca nu crede. Am fost speriat si eam cerut sa ne despartim mai bine acum decat sa ma trezesc ca sun instalat in alta tara si dansa nu mai vine. In timpul negocierilor mele cu angajatorul din Anglia ne-am certat intruna am avut niste reactii penibile nu vorbeam cu ea nu o mai bagam inseama deloc si eam cerut sa si plece. Am plecat din tara 10 zile si la intoarcere am gasit apartamentul fara nici un lucru de al iei. Am crezut ca mi sau taiat picioarele am ingenuncheat instantaneu si am bufnit in plans de fata cu un prieten de al meu.
Ma lupt de o luna sa o aduc inapoi si nu reusesc, neam mai intalnit de 4 ori in acest timp ne iubim plangem amndoi si imi zica ca ma iubeste dar nu mai crede in mine si nu crede ca ma voi schimba, pentru mine a fost si este un sok si nu ma pot impaca cu asta imi facusem planuri cu ea ca ne vom muta din tara ma voi instala ca si medic si o sa ne fie bine. Dansa imi zice ca vom fi uniti doar cat o voi duce eu mai greu cand ma voi instala ca si medic o sa am bani si o s-o neglijez din nou.
Mi-a cerut sa ii mai dau timp de gandire vrea sa-si caute singura o chirie si sa stea cateva luni independenta. Imi este frica ca o sa ne racim unul de celalat si se va pierde relatia momentan nu ma vad decat cu ea si nu imi trebuie pe altcineva nu ma pot linisti sunt trist intruna si de multe ori stau si plang in singuratate aproape in fiecare noapte o visz trista si ma intreaba de ce nu vreau sa mai vorbesc cu ea.
Va rog dati-mi un sfat cum sa fiu ce sa fac ca sa o pot aduce inapoi. M-a rugat din tot sufletul sa nu ma mai cheltui pe flori scumpe ca se supara pentru ca stie ca momentan nu o duc prea stralucit.
Si ma roaga sa fiu tare ca ea asta face incearca sa nu se mai gandeasca si timpul va arata."

http://www.youtube.com/watch?v=ZBAj_5RqLQk

luni, 27 decembrie 2010

Acte ratate

Am urcat si am coborat un damb odata de mii de ori, cu ochii orbi si mintea incetosata, varsandu-mi nervii pe propria-mi fiinta, aiurind in neincetata si mereu inexplicabila intrebare: cum am reusit sa le pierd, cheile, unde erau, cum le tineam si ce putui face cu ele?? Intr-un tarziu le gasii, in iarba la picioarele mele. Caz fericit. Asta fu inceputul. Pentru ca mai apoi ani la rand sunt o dovada a existentei mele tocmai prin uitarea obiectelor prin diverse locuri pe unde puse-i visatoare piciorul: in baruri de cele mai multe ori am uitat actele mele cele mai sfinte, un jurnal capital prin dezvaluirile lui,
rucsace pline cu nush ce, cutii primite din strainatate, telefoane mobile, portofelul, geanta (azi tocmai am recuperat-o de exemplu dintr-o cafenea unde aseara petrecusem cu prietenii pana am ramas ca de obicei ultimii), apoi in autobuze, tramvaie, taxiuri, internet-cafe, pe o banca, undeva pe jos, pe o strada... Eheeee!
Cea mai tare amintire a gafelor mele de acest gen insa, e aceea in care, parca ma vad si acum, intr-un balcon, la etajul trei, ma hlizeam cu prietenii si agitandu-ma imi ricosez cu mana dreapta ochelarii de pe nas drept in tufa de liliac al vecinului de la parter, un hatru care isi imprejmuise balconul sau cu un gard de 2 metri de fier. Nu avea caine, dar era intuneric si multe tufe cu fel de fel de flori. Dupa ce sarii gardul si dupa ce imi calcai ochelarii de sute de ori i-am gasit in final zdrobiti si total nefolositori. Astazi ma intreb daca nu cumva am ceva cu mine insumi. Pentru ca altadata, pe o caldura innabusitoare de se topea otelul, am stat multe ore cu fundul pe proprii mei ochelari, lasandu-le o forma tare comica...

Cei apropiati au ajuns sa zica "Ei, parca nu stii cum e, asa e ea!"
Totusi, m-ar consola gandul daca fiecare dintre voi ar recunoaste ca nu numai odata ati uitat ceva undeva, ati pierdut iremediabil ceva, ati gafat de vi se suceau mintile de nervi si rusine. E de-a dreptul amuzant sa fii martorul unor asemnea evenimente si sa observi fizionomia celui in cauza, o fatzuca necajita, inciudata si plina de uimirea celui care nu-i poate crede ochilor ce vede si urechilor ce aude, ca si cum noi am putea fi chiar cu totul stapanul propriului nostru destin.

luni, 20 decembrie 2010

Vina

Sunt anumite persoane care se culpabilizeaza pana si de greselile stupide ale altora, inafara sentimentului responsabil pentru propriile stangacii si gafe, la care se mai adauga si vina morala generalizata la scara larga a omenirii, nu mai zic de vina stramoseasca mostenita de la Adam si Eva si uite asa obtineti un caracter macinat pe dinauntru de pacate si regrete. La polul opus, gasim persoanele care nu gresesc niciodata, indreptatindu-se mereu prin justificari imbatabile sau nici macar atat, pentru ca actiunile lor sunt de la sine inteles, nu?, corecte, juste.
Nici una nici cealalta nu sunt cai demne de urmat.

duminică, 19 decembrie 2010

Cine suntem noi

Iata un mic articol scris de doi elevi de cl. a X-a :)
<<Câţi dintre noi pot răspunde la cea mai simplă întrebare?
Cine sunt eu? … Chiar , “Cine sunt eu? “
Este pentru prima dată când încerc să-mi dau o definiţie valabilă şi azi, şi mâine, şi poimâine… Dacă ar fi să mă raportez la Univers sunt un mic atom sau poate și mai puţin și totuşi exist!!! Dar raportat la o furnică sunt un uriaş. Pot spune că sunt mic şi mare în acelaşi timp.
Cine sunt eu cu adevărat? Privindu-mă în oglindă aş putea spune că sunt acea imagine. Dar nu ! Acea imagine este doar reflexia corpului meu. Sunt oare doar corp fizic? Sunt gândurile, emoţiile mele, un conglomerat de celule și reacţii chimice… sau toate acestea la un loc și încă ceva în plus? Ceva care animă şi armonizează toate acestea într-un minunat întreg - Fiinţa mea.
 Drumul către această fiinţă este lung şi se măsoară în ani. Poate dura chiar şi o viaţă, iar uneori ar fi nevoie și de mai mult…Ne naştem şi pornim pe acest drum. La început suntem inconştienţi, dar pe masură ce înaintăm în viaţă devenim din ce în ce mai conştienţi de lumea care ne înconjoară şi prin ea mai conştienţi de noi. Prin simţuri, raţionament, logică, sinteză și analiză, descifrăm lumea exterioară şi ne raportăm la mediul inconjurător. Prin intuiţie, meditaţie şi contemplare ne conectăm la universul interior în cautarea acelui drum al cunoaşterii. La capătul traseului interior ne aşteaptă pe toţi confruntarea cu adevărul: suntem cu toţii zămisliţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi avem aceiaşi părinţi: Adam-Eva sau altfel spus Yang-Yin.
De la Jung încoace omul nu mai poate fi privit dintr-un unghi ateist. Atunci când vorbim de om nimic nu se poate explica satisfăcător fără dimensiunea spirituală. Spiritualitatea este numitorul comun al tuturor fiinţelor umane şi este defapt prezenţa nemuritoare a divinităţii în noi. Pâna astăzi am descoperit că suntem o sinteză a mineralului în vegetal, a vegetalului în animal, a animalului în om, dar mai avem de parcurs nivelurile zeilor, heruvimilor, îngerilor, arhanghelilor, serafimilor etc...
             Adevărata călătorie abia începe...>>

vineri, 17 decembrie 2010

Robert si Ioana

Intr-o cladire cu cinci etaje, construita modern, compatrimentata in birouri de diverse marimi, intre calculatoare,  neoane si aparate cu aer conditionat, printre oamenii ce misuna, angajati, responsabili, femei de servici, intr-o parte, langa fereastra acoperita de jaluzele,  identifici posturile unde isi fac veacul de dimineata pana seara la sapte, Robert si Ioana.
Robert a terminat Artele, insa, resemnat si in acelasi timp linistit de neputinta lui poate inchipuita ca nu este un geniu, ba mai mult, nici macar creativ, astfel incat sa aduca elemente de noutate in pictura sau altceva, lucreaza acum in vanzari. Cand se plistiseste traseaza cateva linii cu creionul pe o foaie alba A4 fara a se implica prea mult. Rezultatul intrezareste un talent neexplorat.
Ioana a studiat Istoria, masterul la continuat pe resurse umane, a avut intentia de a se inscrie la doctorat, insa a renuntat influentata de ideea ca doctoratul nu se face de placerea de al face ci trebuie sa ai un viitor asigurat si, cum Istoria e saraca in oportunitati, a preferat sa se angajeze in vanzari.
Robert e un tip solid de o suta de kilograme, inalt, deci bine facut, un spirit curios si investigativ. Ioana e mica, are pana in 50 de kilograme, reflexiva si introvertita.
Robert se declara ateu, construit din milioanele de filmulete YouTubeiene, fara sa fi citit cine stie ce la viata lui. Ioana, dimpotriva, e visatoare, o crestina convinsa si acerba aparatoare a miracolelor religioase, lectureaza inconsecvent diverse carti, de-a valma.
Subiectul lor preferat este daca exista sau nu Dumnezeu, daca exista raiul si iadul, daca ar exista totusi cum ar putea fi reprezentat, ce este Binele, ce este Raul, viata dupa moarte este posibila??
Calm, Robert contrazice orice discurs abstract al Ioanei, care cu toata forta fiintei ei incearca sa demonstreze ca Dumnezeu exista, iar sentimentul religios este cat se poate de prezent  in fiecare dintre noi, pretutindeni. Robert o lasa sa vorbeasca, apoi cu un zambet neancrezator intreaba o persoana oarecare din apropierea lor: “Tu ai inteles ceva din ceea ce spune Ioana?”
Ideile lui Robert  sunt clare, tintesc direct subiectul si atat de realiste in formularea lor incat Ioana traieste permanent intr-o stare de tensiune, neputincioasa in fata acestui fariseu: “Religia este o inventie umana, creata ca urmare a fricii de moarte, de natura ce nu o putem controla; Biblia, de asemenea, este produs uman si istoria descrisa in ea nu are cum sa fie purul adevar;  Morala exista si fara a crede in Dumnezeu; Ai fost tu acolo ca sa vezi ce a facut si dres Isus?; Si daca e asa, Dumnezeu unde se afla? Ce te determina sa crezi ca exista viata dupa moarte?” Si tot asa…
Spre seara, atat el cat si ea, sunt epuizati, intuiesti la ei un fel de sfarseala psihica si sufleteasca, ca nu au fost intelesi, ca adevarul sta de partea lor…
Dupa o lunga tacere, Robert adauga tragic: “Niciodata nu am inteles de ce femeile sunt asa de credincioase si nu gandesc logic!”, iar Ioana adauga cu un glas stins: “Da, Robert, sa stii ca cei mai mari credinciosi din istorie au fost barbati!”.
A doua zi aceeasi poveste, la acelasi birou si intre aceeasi pereti…

joi, 9 decembrie 2010

In memoria ei, a Lucianei

O fata delicata si frumoasa a disparut. Avea 30 de ani. Inima ei nu a rezistat, a cedat.
Iata ca, in fata mortii nu avem nici un cuvant, suntem nevolnici.
Luciana, imi voi aminti cu drag de tine, de privirea ta timida si felul tau gingas de a te izola de lume si parca de a cere mereu sprijin, protectie.

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Eu scriu, tu scrii, el/ea…

Discutam cu S. si, razand, autoironizandu-ma, ii spuneam ca daca ar citi blogul meu sau alte materiale de-ale mele s-ar amuza foarte tare si ar gandi: ce-s cu textile astea mediocre, na vrea si ea sa scrie… Grav, fara sa rada, S. a zis ca nu-i bine sa  gandesc asa, sa ma subestimez, ca daca vreau sa scriu atunci trebuie sa am incredere in mine si cu forta sa transmit ceva daca am totusi ceva de transmis. Asta e ideea: daca ai ceva de transmis…
Apoi, urma indemnul meu de a-l determina sa publice, el justificandu-se ca, sub nicio forma, nu vrea sa devina faimos, gaseste ca e meschin sa te afisezi si sa-ti faci glorie din ceea ce scrii mai intim, mai ales acum cand toata lumea scrie si multi scriu prost. Adica ce rost ar avea scrisul lui intr-o lume ca asta? El scrie doar pentru doi, trei apropiati si este indeajuns.
Acuma, tot asa amuzandu-ma, gasesc ca ambii suntem niste frustrati, iar justificarile astea sunt de 2 lei si 30 de bani, in esenta, in adanc existand de fapt credinta unei superioritati, a unui nas pe sus care nu-l atinge nimeni.
Ceea ce este de-a dreptul paradoxal, pentru ca si unul si celalalt suferim de sindromul comoditatii, al lenei intelectuale (pune, dom’le, la muncit creerii!), nicidecum a lipsei de capacitati de orice natura sau a timpului, spatiului sau, mai rau, a existentei gandului ucigator ca nimeni nu ar putea sa te inteleaga. Asta ramane de vazut dupa ce dai drumul materialului in lume.
Totusi scrisul nu este de nasul oricui, ci e specific acelui care are creerul, mintea, sufletul imbulzite de idei, trairi, viziuni, revelatii ce dau sa iasa pe dinafara, sa tasneasca cu putere si sa se exprime cu pasiune, pentru a deschide si mintea celuilalt asupra acestor descoperiri ale tale, care il privesc si pe acesta.
Scrisul in jurnale, pe un blog, pentru tine insuti etc, in general, l-as asocia cu un hobby, o terapie sanatoasa, caci limbajul scris este specific omului, deci un proces firesc si indicat de exprimare, insa scrisul care transforma, care revolutioneaza, care scoate din adancuri la suprafata adevaruri universale, acela trebuie transmis mai departe, lumii si el nu se realizeaza decat cu foarte, foarte multa munca.
Acest de-al doilea scris defineste un job, deci o profesiune: scriitorul.
Exigenta sa fie, dar nu daunatoare!

vineri, 3 decembrie 2010

(In)dispozitie

Din proprie experienta stiu ca, in singuratate, departe de lume, iubesti adanc oamenii, insa in mijlocul lor, ah!..., cateodata, cum se naste pe negandite un anume dispret si...ura! Trebuie analizata cu atentie o asemenea stare pentru a vedea daca sentimentul de ura iti este caracteristic sau, dimpotriva, este declansat de perversitatea lumii. Adica esti, intr-adevar, indreptatit sa te revolti, sa fii indignat de una sau alta dintre actiunile umane considerate de tine si altii nedrepte sau de fapt, ca urmare a unor frustari interioare nerezolvate, tragi lumea intreaga la raspundere asupra aceea ce numai si numai pe tine te priveste?

marți, 30 noiembrie 2010

Prieteni!!!

Dupa o sambata consumata in ore interminabile, in care inevitabil ne-am aratat tot ce suntem si putem fi, liberi, gresiti poate din nastere, dar puri odata cu trecerea timpului, adica cum se ratoia muj "asta sunt maiiiiiii, ce vrei sa fac!?" si ramai fara replica la un asemenea adevar ce ti se contureaza drept in fata sub ochii inflacarati ai acestuia, apoi personalitatea fiecaruia desfasurandu-se sub privirile aprobatoare ale fiecaruia dintre noi, simtind ca iata sunt placut asa cum sunt, nefals, neipocrit, dezlantuiti de fibrele noastre interioare si peste toate, sentimentul unei adanci comuniuni sufletesti, ceea ce se numeste nici mai mult nici mai putin...prietenie.
Va iubesc nespus, desi mult mai mult tin la...Mirci:)))

miercuri, 24 noiembrie 2010

Am doar 31 ani

Parafrazez...am dooar 31 de ani, sunt nebuna, iubesc si nu am baaani...:))
Glumesc! Este vorba despre o alta fiinta care cocotata pe un nimb se crede o atotputernica a sortii. Si in realitate chiar asa si este. Adica in concediu, daca imi permiteti, de exemplu, sa ma lipsesc de nenorocita de suferinta, de obsesivele idei de implinire si asa-zisele ascensiuni profesionale, sau de vesnicile mustrari de constiinta si mai stiu eu ce exigente asupra individului uman ce sunt si asupra kilometrilor de indivizi ce, ohohooooo, inunda pamantul.
In asentiment sunt doar cu Omar Khayyam si "in vino veritas", ceva de genul:

"Mă dojeniţi că veşnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios mă faceţi. Şi ce dacă-i aşa?
Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea.
Îmi aparţin. Pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt!"

"Dincolo de pamânt şi infinit
Cătam să aflu cerul unde vine.
Şi-un glas solemn atunci s-a auzit:
"Şi cerul şi infernul sunt în tine."

"Ignorantule care te crezi savant, mă uit cum te zbaţi
între infinitul trecutului şi infinitul viitorului.
Ai vrea să-nfigi un stâlp între aceste două infinituri şi să te sui pe el.
Mai bine aşează-te sub un copac, lângă o sticlă de vin care te va face să-ţi uiţi neputinţa!"

...am dooar 31 de ani, sunt nebuna, iubesc si nu am baaani...:))

joi, 18 noiembrie 2010

Filosofie neagra

M. e un elev chiar simpatic. Are degetele lungi, fine si cand vorbeste le agita expresiv in aer, dand senzatia unei nobleti sufletesti ascunse. Este adolescentul care a experimentat tot ce se poate, "huligan" cum se autointituleaza: a fumat, a baut, a incercat drogurile, a pierdut noptile cu baietii, a purtat blugi rupti si plete, a ascultat muzica cu pasiune, Opeth de exemplu, a fost depresiv, a fost indragostit...A chiulit pana in punctul de a fi exmatriculat...
Acum nu mai are nici o pasiune, nu il mai atrage nimic. Se gandeste totusi la viitor, vrea sa ajunga manager, sa produca bani :), tot ce conteaza in lumea asta stupida, nu?, iar pana una alta se simte inutil, fara sens...
Gandeste ca fara voia lui i s-a dat viata si tot fara voia lui va muri. Nu crede in prostiile despre existenta unui Dumnezeu si nici intr-o viata de dupa moarte. Vom muri si gata, am disparut. Apoi, suntem doar niste fiinte care ne tragem din maimute, suntem ghidati doar de instincte, iar actele noastre poarta amprenta stramosilor nostri, suntem dependenti de genetica noastra. Deci, niciodata nu putem fi altceva, decat produsul parintilor nostri.
Urasete orice strain, insa cel mai mult pe romani. Dupa el, ar fi preferat sa se fi nascut pe vremea lui Hitler, a nazismului si sa fie un soldat german care e incredintat in purificarea rasei umane.
Isi dispretuieste colegii care sunt putin inteligenti si cu multe defecte, si nu percep realitatea in lumina ei reala, sunt prea copilarosi si stupizi.
Poarta o ura si o agresivitate in suflet care de multe ori le mai stinge cu cate o tigara.
Regreta totusi trecerea timpului, faptul ca, iata, este nevoit sa devina matur, responsabil si, astfel, isi pierde naivitatea si gustul copilariei de a trai liber si nestingherit de nimic.
Zilele trecute a implinit 17 ani. Mare chestie, spune el.
A vizionat nenumarate filmulete despre Univers, facerea lumii, holocaust, nazism, al doilea Razboi Mondial, religie, dar Zeitgeist a fost definitoriu, i-a schimbat total perceptia asupra lumii si de atunci, precizeaza el, nu mai crede in tot felul de prostii si nu mai poate fi manipulat.
Are doi prieteni foarte apropiati de care se simte atat de legat incat resimte cateodata o frica puternica de a nu-i pierde.
Ii place mult sa dezbata probleme, sa filosofeze, zice el, de aceea isi gaseste cu greu prieteni sau prietene.
Viata este ca o tigara, continua el, se consuma si ramane doar un abur de fum ce se risipeste in toate directiile. Da, asa cred eu. Pai, nu???

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

La psihiatru

Totul a fost rapid, rapid. Ca o vajaiala. Dintr-o parte in alta a orasului, cand la politie, cand la policlinica pentru programare, cand la trezorerie pentru plata, cand inapoi la policlinica pentru consulatii, apoi la politie pentru inscriere etc etc. Dupa-amiaza recoltare de sange. Nu am avut timp sa ma sperii. Imi propusesem sa iau atitudine fata de ac, dar n-am avut timp. Repede. Vite. Intre drumuri, m-am gandit, la fel de repede, fara concluzii clare, la medicul psihistru. Cand am iesit din cabinet brusc am realizat ca poate fusesem manipulata.
Zeci de pacienti asteptau pe domnul doctor psihiatru R...Citeam Jurnalul National si aud "Buna ziua! d-le doctor.", "Buna sa va fie inima", ca raspuns. A! A venit doctorul. Imbulzeala la usa. Intru.
Doctorul incepe sa semneze la repezeala adeverinte, aruncand fugar o privire omului din fata. Repede, o adeverinta de la papetaria de jos. Intru din nou. Un roman buhait si rosu la fata, aprins de bautura, mustacios, cu ochii si conduita de copil la doctor. Tare, tare nevinovat. N-a baut, nu bea, mai trage din cand in cand asa..."Intinde mainile! Tremuri, dom'le."
Mainile doctorului agitate pe birou, una da sa puna stampila, alta semneaza sau cauta nu stiu ce. Doctorul rasuna "Nu esti apt, dom'le. Nu pot sa iti dau drumul. Vii peste trei saptamani, fara picatura de alcool si atunci da, iti semnez. Acum nu...". "Da, domn doctor. Dar...". "Dom'le, n-ai voie sa conduci. Mata bei de mult timp. Ti-as semna cu draga placere. Vii nu saptamana viitoare, nici cealalta, ci cealalata, si-ti semnez daca vad ca nu ai baut, altfel sunt nevoit sa te aman." Omuletu' isi luase o masina din banii stransi in strainatate. "O vinit si el sa-si ia masina. Are permis", se ameseteca o femeie, probabil nevasta-sa. "Asta-i domnule. Urmatorul!"
L-o fi injurat romanu' dupa aceea pe doctor si de mama, si de tata si de cruce.
"Da, domnisoara", spre mine. Intind adeverinta. Doctorul agitat, grabit. Se innoada o discutie rapida. Unde am terminat, cand am terminat, unde m-am angajat etc.
Foarte amabil doctorul, prietenos. Ma trezesc intrebandu-l: ""Cum puteti pune o stampila si o semnatura fara sa examinati clientul. Va dati seama intr-un timp atat de scurt daca un om are sau n-are tulburari?" Zambeste. "Ati vazut ca deja am refuzat un client." "Da, asa este, insa...". Dand afirmativ din cap spune ca poate sesiza daca omul e lucid sau nu dintr-o aruncatura de privire.
Apoi, pe neprevazute, ma introduce intr-o chestiune ciudata. "Il cunosti pe domnul T... de la Facultatea de ...? ", ma intreaba curios. "Da, zic eu, am avut cursuri cu el in primii ani de facultate." "Eu, se destainuie doctorul, urmez cursurile la a doua facultate si mi-am echivalat o serie de examene, insa cu d-l T... nu o pot scoate la capat.  E un om cu care nu se poate discuta." Si insira cateva ganduri nu tocmai pozitive si placute despre d-l T...
"Stii domnisoara de ce tip de personalitate sufera?", se lamenteaza doctorul, agitandu-si trupul in aer. "Stii? Ati consultat DSM-ul? Scrie acolo, se conformeaza perfect descrierii de acolo. De personalitate paranoida." si ochii ii sticlesc a apriga ironie. "Si cum ii umileste pe studenti, si ce comportament are...", se precipiteaza doctorul.
Imi face semn sa ma apropii, trage un scaun sa ma asez ca pentru confidente. Sunt derutata.
"Poti sa ma ajuti intr-o problema?". "Da", raspund sincera eu. "Uite, te rog sa scrii o declaratie ca d-l T... nu a predat niciodata cursul...cutarescu...". Sunt putin suspicioasa. Eu, din parte-mi, il apreciez pe d-l T..., am gasit in el o sclipire de geniu cu toata tulburarea lui de personalitate. Totusi, ma conformez, gasind sa nu iau in serios chestiunea aceasta si sa vad totusi pana unde merge. A scos rapid o foaie si incepe sa dicteze "Subsemnata...declar...." Se incurca in termeni, cand spune numele unui curs cand al altuia. Se opreste. "Ca sa nu zici ca-ti dictez, reformuleaza tu." Scriu, gandind la o exprimare corecta. Cu coada ochiului privesc amuzata pe doctor. El, serios. Termin, i-a foaia, citeste. Se gandeste. "Tu nu poti fi inclusa in cazul asta!" si rupe foaia cu declaratia mea in  bucatele mici, mici. Imi multumeste si, in fine, iau documentele si plec.
Nu inchid bine usa si ma strafulgera gandul ca m-a manipulat, mi-a facut o analiza psihiatrica poate.
Si totusi...
Arunc o privire pe adeverinta medicala. Scris tremurat, ultima litera o linie continua nedeslusita.

miercuri, 10 noiembrie 2010

"Despre frumusetea pierduta a vietii"

Atat de mult adevar exista in cuvintele lui Andrei Plesu, incat le scriu aici la mine pe blog. Iata de aici depresia, iata de aici o resemnare totusi stupida. Dar citindu-l pe Plesu pe mine personal, dimpotriva, ma impulsioneaza, ma anima sa nu ma las, sa lupt, sa imi creez un spatiu al meu personal, neinvadat de lumea exterioara.
Iata ce zice:
"Daca ma gândesc bine, reprosul esential pe care îl am de facut tarii si vremurilor este ca ma împiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din când în când, îmi dau seama ca traiesc într-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori.

Am uitat misterul adânc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri.
 

Fosnetul frunzelor uscate,transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul  tulbure al câmpiei, colina cordiala si muntele  ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru  cheful asezat.

Sunt ocupat. Sunt grabit.
Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocari  meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor  autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii  arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete feminine, inocenta vreunui surâs, farmecul tacut al câte unui colt de strada.

Am ajuns sa ma comport ca si cum Hrebenciuc si Cozmanca, Sechelariu si  Vanghelie, Ciorbea si Mihaela Tatu, Andreea Marin si Adrian Nastase, Constantinescu si Agathon, Talpes si Garcea ar exista cu adevarat.

Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie.
Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut încrederea în virtutile natiei si soarta tarii, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori,
postmodernistii la elitisti.

Batrânilor le apar frivol, tinerilor - reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati.

Ma misc, de dimineata pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat  de trivialitate.
Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca într-o etuva. Când cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit în prea mare masura  imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti între esential si accesoriu, ca, în sfârsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului.

Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mâna a doua, avem  conducatori de mâna a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata  umilitoare.

Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am urâtit, ne-am înstrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamântul si oamenii.

Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte  orizonturi."

luni, 8 noiembrie 2010

Metamorfoza

Un vultur deasupra mea trecea,
eu il priveam.
Se deschideau ranile trupului,
ale sufletului meu,
si asteptam sa se infrupteze din mine.
Cat as fi vrut atunci sa fiu toata o rana
sa umplu ciocul lui cu mine
si sa fiu vultur.
Imi infingeam coltii in mine,
ma indoiam ca un arc
sa alung placerile stupide,
tremuram,
iar vulturul ma ocolea
cu privirea indreptata prin mine
infiorandu-ma adancimea pupilelor lui.
Simteam cum in mine o poveste se naste
si vulturul tasneste prin ochii mei, deveniti limpezi.

miercuri, 3 noiembrie 2010

!

Visez. Mereu visez. Si am multe doruri. Dar cel mai profund este dorul de dragoste.
Asemenea copacului ce isi trage seva din pamant, noi, oamenii, ne tragem seva din dragoste. Cand rostesti numele fiintei iubite iti tresare inima gandindu-te ca acest nume cuprinde un trup, un suflet, care este al ei, al lui.
Acum ma gandesc la tine. As vrea sa fii cu mine, dar nu aici. Trebuie sa fie noapte, trebuie sa fie natura, frunza, verde, frumos. Apoi ne tinem de mana strans, comunicam cu mainile si ne spunem ce simtim printre degete. Ne privim surazand; nu trebuie sa fim seriosi, pentru ca frumusetea zambeste.
Privirea ta imi vorbeste si ma simt bine. Gandurile imi sunt ratacite, dar simt parfum, in noapte, de tei...gandurile astfel se amesteca cu mireasma lor si se mai linistesc un pic.
Ah! ce fior e mana ta!
Ne zbenguim sub luna, printre flori, printre firele de iarba si ne atingem buzele usor. Naluca e buza mea, privirea mea, atingerea mea...Se pierde, dispare si apoi subtil revine iar. E farmec, e cantec. Totul trebuie sa fie si sa nu fie. Pentru ca asa este mereu, este si totusi nu este.
Si ne iubim...
Te privesc. Luna este un miracol, caci se face aura in jurul tau. Orice miscare a ta e raza de luna. Intind mana, te ating si cand te apropii ma cuprinzi cu mii de raze.
E atata gingasie in mine incat te-as atinge numai cu petale si o unda de vis!


"Nu,
nu exista dragoste adevarata
Daca
cei doi
Nu se iubesc unul pe altul." 
                            Marin Sorescu

duminică, 31 octombrie 2010

Eroare

In poveste, porcul deveni print, 
broasca raioasa printesa, 
aici, la noi,
se intampla tocmai invers.

luni, 25 octombrie 2010

Ce vedem in altii ?

"Era odata un barbat care sedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetati din Orientul Mijlociu. Un tanar se apropie intr-o buna zi si il intreba:
- Nu am mai fost niciodata pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetati?
Batranul ii raspunse printr-o intrebare:
- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?
- Egoisti si rai. De aceea ma bucur ca am putut pleca de acolo.
- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.
Putin dupa aceea, un alt tanar se apropie de omul nostru si ii puse aceeasi intrebare:
- Abia am sosit in acest tinut. Cum sunt locuitorii acestei cetati?
Omul nostru raspunse cu aceeasi intrebare:
- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?
- Erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti. Aveam multi prieteni acolo si cu greu i-am parasit.
- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.
Un negutator care isi aducea pe acolo camilele la adapat auzise aceste convorbiri si pe cand cel de-al doilea tanar se indeparta, se intoarse spre batran si ii zise cu repros:
- Cum poti sa dai doua raspunsuri cu totul diferite la una si aceeasi intrebare pe care ti-o adreseaza doua persoane?
- Fiule, fiecare poarta lumea sa in propria-i inima.
Acela care nu a gasit nimic bun in trecut nu va gasi nici aici nimic bun.
Dimpotriva, acela care a avut si in alt oras prieteni va gasi si aici tovarasi credinciosi si de incredere.
Pentru ca, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decat ceea ce stim noi gasi in ei. "

miercuri, 20 octombrie 2010

Zece minute pauză într-o cancelarie - mică ipostază

În cancelarie, bate încă o inimă, dar agonic. O atmosferă apăsătoare şi depresivă. Privirile învăţăceilor sunt ori reci, inexpresive, ori triste, mohorâte, ori pline de flăcări, străpungând aerul din jur cu indignare. În rest tăcere, multă tăcere. Pe alocuri discuţii despre Boc, Băsescu, legea învăţământului, salarii. Vocile sunt sparte. Sunt cei cu gâtul înfundat în gulerul paltonului vechi la care observi doar o ridicare resemnată de umeri cu o privire pierdută printre scaune: "Ce sens mai are sa discutăm, dom'le?"
Când directorul intră în cancelarie totul prinde viaţă. E plin de energie, simţul umorului este intact şi stoarce zâmbete cu câte un calambur. Apoi pleacă.
O doamnă profesoară, între două vârste, ce şi-a păstrat cochetăria vestimentară, întreabă: "Oare s-or fi pus banii pe card?". Încep comentariile: "La ce-ţi mai trebuie bani?", "Ai aşa de mulţi bani şi nu ştii ce să faci cu ei?", "Ori sunt, ori nu sunt, tot nu sunt!", "Dom'le, ăştia îşi bat joc de noi!", "Ce să mai, suntem la limita subzistenţei!!", "Domnule, eu am fost în Germania şi acolo...", "Aţi vazut aseară la reportaj cum Udrea...".
Când se sună, mecanic ne îndreptăm spre cataloage şi apoi ne risipim spre săli.
În clasă mă revigorez. Contactul cu elevii te dinamizează, e o reală terapie. Încep activitatea şi redevin copilul curios, ce caută naiv răspunsuri la întrebările asupra întregului Univers, pe fundalul unei melodii binecunoscute: "Nu-mi pasă de nimic, de nimic/ Sunt fericit, fericit!"...

marți, 19 octombrie 2010

Si de ce as avea somn, ma rog!

Sunt o tipa extraordinara. Ma trezesc in fapt de noapte cu o intrebare urlandu-mi in urechi: "Cuuummm eee poosibilll asssa cevaaa?" Va este cunoscut momentul. Te intorci cand pe o parte, cand pe alta, te zvarcolesti, mai bei un pahar cu apa, te linistesti o idee intr-o reverie a gandurilor, ca apoi vijelios iar sa ti se sparga timpanele in tipatul acelei zbuciumate intrebari: "Cum e posibil?". Somnul, gata, ti-a sarit. Esti treaz, trezutz, gata de a incepe o activitate, dar sa inceapa odata, sa vina ora cand ceasul suna, sa rasara afurisitul de soare si o raza sa strapunga sulitandu-mi creierul, poate mi se lumineaza odata si odata cugetul a vesnica intelepciune.
Nicidecum nu-i vorba despre acele nopti albe pline de farmec, de creatie productiva, cand poate lecturez pana tarziu sau scrii, sau esti cu prietenii etc, nu, e exact acel fel de nesomn cand creierii sunt framantati ca aluatul de doua maini grele, hotarate, barbare si apoi batut bine bine, iar dimineata te ridici din pat nu o placinta pufoasa ci vaaarzaaaa, bun de nimic, cu o fata nenorocita si ochii innrositi peste care arunci un machiaj sau un ochelar fumuriu si apoi iesi in lume ca sa iti continui viata.
Sunt necesare ca apa astfel de nopti, inutil le reneg, caci, cum altfel se desfasoara in timp si spatiu o conceptie, cum altfel transformi ceva in tine si cum altfel arunci a doua zi in aer tot ce e prost construit?

duminică, 17 octombrie 2010

Două ipostaze ale mustrării de conştiinţă

Rescriu două, trei pagini dintr-un  jurnal vechi, descriere în care mă regăsesc şi astăzi.

mai 2004

"Trece timpul si nu m-am apucat serios de lucrarea de licenta. Simplific din ce in ce mai mult tema, sursele de inspiratie si din mainile si mintea mea nu va iesi ceea ce imi propusesem cu ardoare acum doua mii de ani, adica o lucrare stralucita, care sa musteasca de inteligenta si putere creatoare, originalitate.
Oricum viata mea e de aiurea, alandala. Cu doi barbati in inima si-n pat, o chestie de care se pare nu mai scap. Ceea ce realizez si cu oarecare suferinta este ca am incercat ca o dobitoaca incapatinata, din prostie si neputinta, sa adaptez lumea cartilor realitatii pe care chipurile le traiesc. Adica, convingerile mele, conceptiile ingurgitate, stilul meu de viata erau imprumutate din tot felul de romane, filosofii, destine ale eroilor, creatorilor.
Ce spun eu?
Destinul meu trebuia, fara indoiala, sa fie unul exceptional; fusesem si eu la randul meu inghitita de un crocodil, asemenea lui Ivan Matveici, un personaj nu tocmai fictiv, ci cat se poate de real, care avea orgoliul, ambitia nemasurata, ca, prin orice mijloace sa zdruncine pamantul, universul din temeliile lui, sa arate omenirii ce inseamna sacrificiul suprem in numele unei idei. Un personaj penibil, care profitase de sansa de a fi inghitit de un crocodil pentru a deveni astfel celebru.
Comicul lui Dostoievski te face sa razi cu gura pana la urechi atata timp cat nu te recunosti in nici o ironie a lui; dar daca reflectezi o miime de secunda, adica daca iti trece fulgerator prin minte ca esti chiar tu un Ivan Matveici, adica un impostor, un nimic, surasul tau ramane pierdut pe buze, un cutit ti se rasuceste in inima si rasul iti ramane in gat, neterminat.
Cata prostie si inutilitate!"

ian 2005

"Am facut o mare marsavie astazi. Bag de seama ca provoc asemenea situatii pentru a-mi stimula suferinta, pentru a-mi ascuti constiinta adormita.
Sunt o femeie fara scrupule, care a intalnit si a fost iubita de barbati care poate nu erau de o mare moralitate, dar orisicum mai profunda decat a mea. M-am jucat cu sufletele lor, care de putine ori m-au sensibilizat.
Se pare ca sunt dintre acele femei care nu pot trai fara avalanse, cataclisme interioare, care sa rascoleasca si sa zdruncine temeliile unei vieti normale, morale, responsabile. Femei care se hranesc ca himerele apelor din sangele barbatilor ce au indraznit sa le caute si sa le posede. Apoi se investesc cu justificari irationale.
Care e adevarul despre mine? Cred oare ca totul mi se cuvine? Ca am libertatea de a-mi satisface toate pornirile, capriciile, pretentiile?
Ar fi fost mai corect, nu-i asa, sa-i fi spus de la inceput ca nu trebuie sa aiba incredere in mine, sa nu-si faca planuri, sa nu-si implice sufletul. Mda. Mi-a descoperit minciuna si am inceput sa rad. Radeam, dar nu-l puteam privi. Radeam, dar se frangea ceva in mine. Ras grotesc, eram vulgara, nesimtita.
Puteam fi altfel? Zid de gheata ce sunt!
Fac parte din acea categorie de oameni care ajung intelepti prin mari pacate regretabile."

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Scrisoare deschisa catre un om

Exista in rasa umana anumite tipuri de barbati care, cum mai spuneam si altadata, sub o masca de sensibilitate si intelegere se intuieste de fapt o mare adanca de insensibilitate si egoism. Care au credinta, mascata de o modestie falsa, ca sunt un buric al pamantului. Da, exact despre tine e vorba, sa nu te indoiesti, despre un ebil colebil, asta ca sa nu ai dubii. Sunt dura acum si tai in carne vie. Daca destinele noastre nu s-au unit a existat o anumita ratiune pentru care mergem pe drumuri separate si asa trebuie sa fie, ceea ce nu inseamna ca trebuie sa ne batem joc de anumite sentimente. Parca trebuia sa iti marturisesc asemenea ganduri pentru ca s-a intrecut o masura.
Adica lipseste parca discretia si respectul. Adica parca se vulgarizeaza anumite ganduri si emotii, sunt luate in raspar. Hai sa ne tziganim, hai sa amestecam la voia intamplarii toata avalansa de trairi ce ne incearca, ca si cum avem acest drept si tot in picioare ramanem demni si nevatamati. Te inseli.
Limpezeste-ti inima si creerul si ia decizii mature odata si odata.
De altfel, sa bem pentru ciudata noastra prietenie...Hai noroc!

joi, 14 octombrie 2010

Raspuns

Viata ma intreaba in rastimpuri ce mai fac cu ea. Daca este atat de interesata de mine, inseamna ca nevoit trebuie sa dau seama de vrednicia sau nevrednicia mea. Si ii zic, viata draga mai ia o pauza, relaxeaza-te, prea te agita-si in ultima vreme, prea ai batut permanent cu piciorul nevrotic scadand "trebuie sa faci aia, trebuie sa faci aia...este necesar sa...". Necesitatea! Cat imi repugna conceptul asta si ideea de el! Ucide precoce orice urma de libertate, de liber arbitru, actul deciziei nu mai este bipolar ci univoc, caci ceea ce este necesar defineste o singura, unica directie si nimic altceva. Este necesar sa ne fi nascut...Oare??? Este necesar sa iubesti...Nu mai zi!!! Este necesar sa te integrezi in societate, este necesar sa faci bani, este necesar sa procreezi, este necesar sa fii pervers, altfel..., este necesar sa fii matur, este necesar sa fii drept si corect, este necesar sa fii bun, altruist...
STOP!

luni, 11 octombrie 2010

Din nou tu

Multi spun ca urasc barbatul. Pana si eu cred asta. Dispretuiesc totusi ceva in ei si cred ca in cea mai mare masura urasc indiferenta masculina, detasarea sau duritatea exagerata fara un scop in sine, care se datoreaza unei sensibilitati pe care barbatul nu vrea sa o afiseze pentru a nu-i fi lezat penisul.
Ador insa sa iubesc. Mangaierile lui ma coplesesc, privirea lui ma topeste. Imi place sa iubesc de mii si mii de ori acelasi om, sa ii patrund misterul neincetat. Sa apartin numai si numai unui singur barbat, acesta e orgasmul suprem care mi-ar patrunde in oase si sange cucerindu-ma etern. Cine sa fie insa acela? Esti tu? Sau tu? Sau tu? Hmmm...
Sunt rea, rea, dar si cand ma privesti, dar si cand imi place cum povestesti, razi, zambesti, dar si cand imi placi pur si simplu tu, tu, se imblanzeste fiara din mine, sunt cucerita, dar pentru cat timp insa, ah, cata drama zace intr-un suflet mereu framantat, ce nu-si gaseste linistea intr-un "pur si simplu", ci se complica, se amageste in ideea unei libertati totale niciodata existente, reale, in ametitoarele dorinte de emotii intense, de la zenit pana la nadir si invers, caci urasc banalitatea, mediocritatea, neviul.
Sa dansam impreuna un Zorba Grecu, iubitul meu.

joi, 7 octombrie 2010

Singuratate

Zic ca ar fi timpul sa scriu.
Dupa o agitatie continua, dupa un dus, dupa dansul reflectat in oglinda, dupa cateva tigari fumate, dupa multe reflectii cu ochii in tavan, ridicandu-ma si asezandu-ma cu inima palpitandu-mi neincetat, cu sufletul rascolit de nush ce zbucium, de senzatii si dorinte ce se vor imperios indeplinite acum, in momentul asta, dupa ce am enumerat in gand cu neliniste si mare confuzie, indecizie, actele pe care le-as putea face in libertatea asta enorma si totusi limitata de timp, dupa toate acestea si inca altele, decid sa scriu.
Cate si cate as putea face in momentul asta! E placuta seara cand singur asculti muzica in surdina, te simti intim legat de tine insuti.
Vinovat e Leonard Cohen care trezeste porniri dionisiace.

miercuri, 6 octombrie 2010

Imblanzirea calului

Inconstientul este considerat ca si dimensiune mult mai intins decat constientul, iar fortele lui sunt in mare parte incontrolabile. In esenta, se declama ca suntem la cheremul impulsurilor inconstiente si doar cunoasterea lor, atat cat e posibil, ajuta la pastrarea unui echilibru interior. Freud descrie metaforic lupta dintre constient si inconstient: calul negru naravas, zbuciumat, turbat - inconstientul - galopeza in nestire tragand dupa el trasura in care omul incearca disperat sa o redreseze, intervenind constient. Totul tine de dibacia omului de a imblanzi calul si a manui haturile.
Va propun un exercitiu. Intinsi in pat, cat mai relaxat, cu ochii inchisi, imaginati-va, adica incercati sa priviti  imaginea unui cal negru in ochiul drept si imaginea unui cal alb in ochiul stang. Sau invers, cum se prefera. Simultan, faceti calul negru sa fie agresiv, iar cel alb bland si copilaros. Faceti-i sa alerge in directii opuse si apoi sa alerge unul spre altul. Jucati-va cu cei doi cai. Cel negru transformati-l intr-un cal docil, supus, alintat, iar pe cel alb intr-unul puternic, falnic. Si tot asa...
Sa nu imi spuneti ca la un moment dat caii o iau razna si nu-i mai puteti controla!!:))

marți, 5 octombrie 2010

tu

tu esti un om simplu si te zapaceste de exemplu o limba scoasa in fata unei functionare cochete de la Centrul Cultural Francez, doar pentru ca intuiesti ca respectiva e o snoaba si vrei uite asa sa ii arati ce crezi despre atitudinea ei, sau esti atat de corect incat nu ti-ai permite sa traversezi strada dupa coltul blocului  daca nu au desenata o zebra desi nu trec niciodata masini, sau esti atat de curat, pur in adancului sufletului tau incat purifici intr-o secunda orice urma de gand rau ce ti-ar strabate creierul, astfel incat nu ramane un sambure de sentiment de vinovatie, mai mult, ai o obsesie a perfectionismului incat devii, esti un pesimist incurabil si mereu nenorocit ca nu iti iese atat timp cat este imposibil sa iasa ceva perfect vreodata, moral, ooo, atat de moral incat Spinoza te-ar invidia, ca si Pascal, care au incercat in zadar sa isi infranga instinctele negative devenind in final filosofi, si, deci, in consecinta ai un spirit critic atat de ascutit dat fiind impecabilitatea fiintei ce esti si imperfectiunea fiintelor ce suntem.
tu oricum te minti si ne minti, esti ascuns, preferi sa te feresti de foc, de emotiile extreme care ti-ar putea dezechilibra propriul tau univers. liniste! liniste! vreau sa dorm linistit!

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Fanfan, poetul puscariilor

Intr-un reportaj difuzat la televizor, cred ca prin anii '96-'97, lumea putu sa afle ca in parnaie la Iasi exista un mic geniu care recita "Luceafarul" lui Eminescu pe de rost si scrie poezii. Era un tigan care se ocupa cu furtisagurile si care avea drept casa penitenciarul de maxima siguranta de pe Copoul Iasului. A petrecut in puscarie cam 20 de ani. Se exprima printr-un limbaj pestrit, plin de expresii de genu' "Sint atit de rau, ca infectez penicilina", sau  "trebuie sa ai putina benga-n tine... cu blindetea nu ajungi nicaieri". Se resemneaza: "sint bolnav de inteligenta". Si tot asa.
Prima data, pe viu, il vazui intr-un autobuz ticsit de lume, unde aerul era inabusitor, prevestind  stari isterise la un simplu rictus al unui om asudat. Tiganul, intr-o parte, se certa cu muerea lui, murdara si zburlita. El, bine imbracat si curat, mangaia cu satisfactie pachetele pline cu carti cocotate pe un scaun. Prima lui carte iesise pe piata. Parea sa i se astearna in fata un viitor luminos, plin de glorie si venituri financiare substantiale.
Se dovedi insa un afacerist pagubos, plangandu-se necunoscutilor ca a fost tradat, jupuit si uitat de editori.
Avea obiceiul sa se plimbe printre mesele teraselor sau barurilor iesene, ca si azi, sperand ca poate poate face rost de o bere sau o tigara. Facea pe bufonul, recitand propriile poezii cu emfaza si vociferand expresii pline de talc.
"Eu sunt FanFan, regele-poet al puscariilor si al lumii! Tu cine esti? Un nimic." Cunostea destul de bine literatura romaneasca si universala.
Zarindu-l printre mese, l-am invitat la o bere si o tigara. Drept rasplata mi-a darut cartea lui "Borfasii secolului 20", o mica capodopera originala, ce surprinde viata de tigan, cu peripetiile ei.
Apoi, dupa o bere, incepe sa tina discursuri, rosu-n obraz ca racul: "Eu sunt bolnav de inteligenta, stimati clienti. Am niste figuri de stil in mine, de va sparg! Sunt tigan, negru la chip si fara dinti, da' am in loc de suflet un flutur mare, alb-alb. Si-s sarac. Ce, Eminescu era bogat? Venea aici, se intalnea cu grasu' ala de Creanga, galgaia un vin bun si-i tragea dom'le o poezie, de se cutremura pamantu'. Ca el n-o sa mai scrie nimeni in Romania. Hai noroc!" Dupa al treilea pahar e scos afara in suturi de chelneri. Suparat, "Fanfan" le striga de dupa gard: "Ba, o sa mai auziti de mine! Vin si maine seara. Io-s prieten cu Plesu si cu Dinescu."
http://www.bzi.ro/celebrul-fanfan-isi-vinde-poeziile-la-pretul-unui-bilet-de-tramvai-2412

joi, 30 septembrie 2010

"Hey mama"

Cineva zice ca dansul este o arta si trebuie sa fii nascut pentru a-l desavarsi. Nu sunt de acord. In ritmurile muzicii in tot omul vibreaza citoplamsa si incepe intr-un chiut de veselie sa-si miste Happy- feet-urile. Eu sunt o mare iubitoare de dans pana la uitare de sine, ba mai mult simt cum dansand ma identific in totalitate cu muzica. Eu si muzica.
Va las pentru ca am o treaba cu Frankie Wilde...:)

marți, 28 septembrie 2010

Cuvant deschis de la P.C.

"Sunt un om simplu. Si totusi gandesc. Cateodata fac muntii construiti de mine sa se ruine. Altadata fac alti munti cu alte istorii sa se ruine. Gansesc si simt. Pentru tine simt iubire pentru ca te cunosc si ma cunosti mai mult ca pe oricine si orice. Cand simt iubire pentru ceva simt si pentru oamenii din jur care vin in concordanta cu tine, cu mine.
De aceasta data cred ca sentimentele mele sunt foarte precise. Si de ar trece timpul si alte experiente ale vietii m-ar imbogati pe mine, ca suflet am o siguranta. Sunt convinsa pana in adanc ca nu porti nici o vina, fara ca vina sa fie din teorema individuala in sensul ca fiecare are o vina si o dreptate, totusi nu, nu ai nici o vina in nimic, nici ca esti femeie sau nu esti.
Vina ta cea mare mare nu exista, este in gandirea si imaginatia ta, cum spunea Viorel "ti se pare".  Adevaratele lucruri si vini si probleme si situatii "nu sunt acestea ce le simti acum".
Superficialitatea nu e inventia mea, dar daca se nascu acest cuvant, nu pot spune decat ca toti devenim superficiali mai ales atunci cand ideea cuiva nu coincide cu sistemul nostru de valori.
Daca scriu este pentru ca imi pun negru pe alb ideile in care cateodata nu cred. Asta deoarece sunt alte minti care le contrazic fara a le argumenta. Argumentul de a scrie uneori nimicuri ...sunt baliverne. Logica argumentului din spate sunt sentimentalisme. Nici macar logica si argumentele din cercetarea stiintifica nu pot face fata neantului.
Universul acesta, nelimitat ca idee, devine uneori mental, o imensa mare de intrebari si cautari, pentru unii cerc inchis, pentru altii Dumnezeu, pentru mine este limita pentru ca vad asta in ceilalti.
Oricine simte drama iubirii, de orice natura ar fi ea si prefera sa fie cinic in interesul ei. Cei care prefera sa se tot planga de ea sunt cei care nu se cunosc decat pe ei insisi si trairile lor.

A face este egal cu a gandi. Inseamna ca in spatele actiunii este ceva imperios.
Impresionant nu este ceea ce scriu, ci ceea ce se simte din asta. Este ciudat cum oamenii se iau dupa trairile lor in actiunile lor si nu pastreaza pentru ei instinctul. In felul acesta trairea se ruina."

Bui bui bui

Pentru Luminita...care pe terasa Vanatori de pe Copou, auzind melodia i s-au luminat ochii si fizionomia. Noi cei care o cunoastem, deja stim ca ar fi tras un dans saltaretz bui bui bui romantic cu unul din sclipiciosii nostrii prieteni:))

luni, 27 septembrie 2010

Romanele de dragoste

In ultima luna am lecturat, bag de seama, indeosebi romane de dragoste. Am o inclinatie pare-se spre aventurile inimii, aceasta mai ales pentru a-mi elucida elucubratiile, intrigile sangelui ce-mi curge prin suflet. Astfel, am recitit cu nesat D. H. Lawrence cu "Amantul Doamnei Chatterley", Stendhal cu "Manastirea din Parma" si apoi Balzac cu "Beatrix". Sa descriu ce am simtit, ce trairi mi-au reaprins asemenea scrieri ar fi de prisos. Atat as consemna momentele amuzante cand saream in picioare intrigata atunci cand autorul fara voia lui imi critica prin nu stiu ce personaj o anumita slabiciune a inimii sau caracterului si iritata imi aprindeam o tigara, minunandu-ma de puterea de intuitie a acestor barbati genii pe care mi-i inchipui ca m-ar "dezgloli" cu privirea daca s-ar intampla sa ne gasim fata in fata. Ah, ce patimi sunt descrise acolo! Ce fantezii si ce doruri nasc in tine!
De remarcat la toti autorii, mai ales la Balzac, ca femeia, pe langa nespusa ei frumusete, gingasie, fire aleasa etc, se carcaterizeaza printr-o minte inteligenta, de spirit si chiar rationala. Lucru care adanceste drama pasiunilor pe care iubirea le proclama. Femeia inteligenta si care, pe deasupra, citeste, se cultiva, devine ori un monstru si atunci necesar neimplinita in dragoste, ori trebuie sa cada in genunchi prin modestie si supunere in fata intregii lumi si implicit in fata iubirii pentru a putea lasa sentimentul viu si sincer al dragostei sa le implineasca. Nu trebuie uitat ca aceste femei sunt descrise tot prin ochiul vigilent al barbatului, mai bine zis sub influentele dorintelor lor inconstiente. Si apoi sunt barbati ai secolelor trecute, cand femeia era perceputa inca in mod traditional. Ceea ce nu inseamna ca azi acestia nu ar avea in parte dreptate. Totusi, barbatul, in general, stie ce vrea de la femeie pentru a o iubi si cel mai putin isi doreste ca ea sa il depaseasca prin inteligenta si analiza logica.
Insa fara acea gingasie si sensibilitate a femeii dragostea nu ar avea farmec si s-ar risipi fara sa lase nici o urma :)
Muzica indulceste toata aceasta lupta crancena si priveste ca o suverana, de sus, baia aceasta de spirite decazute.
Hai ca sunt tare simpatici astia doi din videoclip :))

sâmbătă, 25 septembrie 2010

Neah!

Un amic, cu ani in urma, imi propuse sa facem un joc pentru a-si exersa potentele bioenergetice. Amuzanta am spus ok. Asadar, a desfasurat o harta a Iasului sub privirile noastre; eu trebuia sa imi imaginez ca ma aflu intr-o anumita zona a orasului, iar el cu mana magica trebuia sa ma identifice, sa strige Evrika! Hmm...Ghiciti unde m-am postat?? Fix in Piata Unirii, in mijlocul ei, unde ca sa ma distrez topaiam, saream, ma hlizeam si ma uitam in sus la mine si eu de sus ma priveam pe mine, incercam tot felul de exibitionisme, faceam roata, cand ma maream, cand ma micsoram si vociferam "come and get me if you can!" Amicul, cu ochii inchisi, pe dibuite spunea: "Te afli in Pacurari, nu-i asa?" si eu "Neah!" Dupa mai multe incercari esuate, devenise iritat. Ca nu respect regulele, ca sunt aeriana si nu ma concentrez si eu "Ei, hai, am fost corecta!" Bioenergia lui lasa de dorit. Sau poate nu exista acea afinitate necesara intre doua spirite, sau poate eram eu greu influentabila si sugestibila, sau poate el era un sarlatan fara rea vointa. In cazul acesta amicul ramasese amic:)

vineri, 24 septembrie 2010

Reflectie

Iubirea si prietenia, se zice, nu numai ca se zice dar e de-a dreptul adevarat la modul concret, pe viu, ca sunt greu de intretinut si dus in spate. Acestea doua sunt asa de capricioase, sensibile si consumatoare de energie incat uneori iesi epuizat, contrariat si lipsit de forta de a mai simti ceva. Totusi, la urma urmei, luma asta nu are sens decat pentru ca exista aceste doua substante ce intretin omenescul din noi. Si uite asa, iubim si iubim, cautam vesnic suflete pereche, asta pentru a alunga angoasa singuratatii pe care universul imens ti-l da.
Hai, ca numa' banalitati debitez! Iubeste si atat.

miercuri, 22 septembrie 2010

Articularea la plural a adevarului

Este deja un truism (adevar evident, banal), ca nu exista adevar ci adevaruri. Orice stiinta in zilele noastre asta comunica, ca nu exista o teorie unica ci o multitudine de teorii, nu exista doar boala ci boli etc, adica adevarul este individualizat, particularizat, asa cum nu exista doar un singur om ci oameni, multi oameni; daca sperati ca sunteti singurul din univer, v-ati inselati, ba inca mai mult sunteti doar o simpla, minuscula particula in diversitatea de particule umane care isi cer dreptul la adevarul lor personal. Iar acest adevar personal isi spune cuvantul in cercetarea stiintifica, in perceptia asupra lumii, astfel incat i-au nastere nenumarate adevaruri care mai de care mai contradictorii.
Daca anticii erau multumiti sa caute sensul intr-un Adevar universal valabil, metafizic, asa cum Platon a descris Ideile de frumos, bine ca fiind pure, ideale, absolute si imuabile, iar omul in imperfectiunea lui avea datoria de a se ghida dupa aceste principii morale pentru a se desavarsi, ei, iata, azi suntem dezorientati.
Bine, bine am adevarul meu dar dupa ce criterii si dupa ce factori pot sa il calific drept adevar? Dupa simturile noastre, dupa experienta proprie, dupa ce am citit si invatat, dupa nivelul inteligentei si ratiunii noastre, iar mai apoi, si aproape ca e definitoriu, dupa informatiile vehiculate in mass-media. Informatii de-a gata, cu pretentii de valabilitate stiintifica, neverificate de noi insine concret, empiric, insa ne incredem in buna intentie a "savantului" din presa, tv, youtobe etc., influentandu-ne reprezentarea asupra a tot ce exista.
Astfel, am devenit cu totii mici stiutori in tot si in toate, purtatori de enciclopedii si descoperiri senzationale. Lucru de altfel periculos, mai ales cand vine Einstein si afirma ca totul este relativ.
De exemplu, ati vazut nu-i asa "The zeitgeist", film revolutionar, care face lumina asupra conspiratiei mondiale din spatele diferitelor organizatii, cine stapaneste lumea, politica monetara etc, ei bine, la putin timp dupa lansarea filmului au aparut replicile si s-au creat alte filme care combateau toate teoriile expuse in "The zeitgeist", care si acestea la randul lor pareau veridice.

O stire spune ca norii de ploaie au fost creati artificial in nu stiu ce tara, alta cu argumente infirma posibilitatea asta, una zice ca a trecut ieri o cometa la o distanta atat de mica de pamanat incat era cat pe ce sa distruga planeta, alta dimpotriva explica ca e putin probabil sa se fi intamplat asa ceva, una ameninta cu sfarsitul lumii, efectul de sera, alta demonstreaza stiintific ca nu exista mai un efect de sera, ci totul e doar o conspiratie a marilor puteri care vor sa manipuleze si subjuge lumea; de la aceste stiri  apar mii de filmulete, comentarii despre ce ar fi daca, ce ar fi fost daca, ce ar putea fi si cum ar putea fi.
Sau filmuletele despre facerea lumii, inceputul si sfarsitul universului...Si cate si mai cate!
Nu mai avem scapare. Informatia circula de la un neuron la altul haotic, de-a valma, iar adevarurile se nasc ca ciupercile.

Azi insa sunt multi descoperitori de adevaruri. Sa fi evoluat poate creierul uman, asa cum au sperat atatea!?

marți, 21 septembrie 2010

Scurta ironie asupra femeii

In general, pornirile ei, intentiile ei sunt alunecoase. In afara acelor femei care actioneaza premeditat cu perversitate, celelalte niciodata nu sunt pe deplin constiente de cauzele sau substratul comportamentului lor. Sufletul lor este ca un nisip miscator, si mereu au senzatia ca le este greu sa se precizeze, sa se sclupteze intr-o forma curata, iar un laitmotiv permanent al vietii lor este: "nu sunt inca pregatita!"
Multe dintre femei nu invata dintr-o experienta de lupta interioara, din chinuinta cunoasterii, ci din situatii, conflicte exterioare, care vin intamplator peste ele. Sunt viclene, incerca sa mituiasca, sa amageasca viata, alunecand cu falsa naivitate pe deasupra substantelor. Este rareori directa in exprimarea gandurilor, iar daca simte ca pierde teren, ca poate fi prinsa asupra jocului ei, se erijeaza si afunda in tacere creand aura renumita de mister care atat pentru ea cat si pentru el ramane emblema eternei enigme ce caracterizeazasa sexul frumos.
Pe cat de fermecat este barbatul de frumusetea si puterea ei seducatoare, pe atat o uraste si stie el de ce.
Iata poreclele pe care sateanul le da femeii lui:
"Cand e indarjit rumanu pa fameia lui ii zice ce-i ghine-n gura - muiere, muierusca, calu dracului, dracu-impelitat, vulpe-n patru labe, scorpie, iasma, pui de lele, teleleica, talpa iadului, petrecuta, taratura, papina, patachina, fleoarca, tarfa, besoandra, basoldina, bahornita, magmuza, verigasa, harlava, tigoare, 'ngalata, trantorita, tartorita, hoasca, ciuma", dupa D. Jipeanu.

joi, 16 septembrie 2010

Libertinaj şi creaţie

Pe la aproape 40 de ani, prin anii '30, Henry Miller se stabili în Franţa, la Paris. În America era un necunoscut, nu publicase nimic, se simţea în pragul ratării, după ce avusese o mulţime de joburi deocheate şi două neveste ciudate. La Paris s-a hotărât. Va scrie. Şi nu oricum, ci revoluţionar, fără canoane şi fără să copie vre-un clasic. Ieşi "Tropicul cancerului", o capodoperă, respinsă de americani mulţi ani, oglinda vie şi atrăgătoare a vieţii sale pariziene. L-aş numi un roman auto-pornografic, primul de acest gen. Mai mult decât atât, însă, e o creaţie care a pus bazele unui nou tip de roman biografic, într-un limbaj extrem de complex, cu vederi libere, în care personajele se află într-un total abandon "amoral".
Acolo găseşti descrisă femeia de la cea mai josnică până la cea mai pură. Henry Miller posedă o prostituată cu acelaşi sânge ca şi pe o femeie iubită. Futaiul devine o acţiune necesară, ca şi mâncatul, respiratul, adică vieţuirea. El ştie, a experimentat sexul făcut cu burta goală şi cu un mare cinism declară învins că burta va fi mereu mai presus de cerinţele inimii, odată potolit stomacul viaţa poate fi traită la nivel superior, în pretenţia sa filosofică.
Oricum, Henry Miller trezeşte un gust de aventură, de a călca în picioare totul, lumea întreagă, cu sentimentul că eşti deasupra tuturor, unic. Cu siguranţă, viaţa de zi cu zi, în monotonia ei, îl făceau să se simtă sfârşit şi insignifiant, dar în creaţie devine observatorul, atotputernicul situaţiei şi cu o singură reflecţie distruge tot ce este bine stabilit şi absolut firesc. Trezeşte, de asemenea, o dorinţă impetuoasă de a anula feed-back-ul cu cei din jur, ceea ce este rânduit cu precizie în numele firescului, căci uşor, uşor poţi fi prins în plasa socialului şi începi să te banalizezi în lupta pentru o pâine.
Henry Miller a preferat să trăiască nebun, liber, creativ, iubind mai mult grotescul decât mediocritatea. Cică râdea cu poftă, din suflet, mânca bine, dormea mai mult ziua, noaptea era pentru băut, sex şi scris, adora femeia, natura şi se îndopa cu literatură, filosofie, artă de bună calitate. A trăit până aproape de 90 ani, înconjurat mereu de femei frumoase.
Acum, la Paris, există un veceu public devenit celebru, vizitat de mulţi, după ce Henry Miller a descris cu umor cum uşurându-se i-a trecut prin minte o idee...


Totuşi a iubit o femeie cu pasiune, Anais Nin, celebră scriitoare, care spune aşa: "Dacă n-aş avea sentimente, aş putea deveni cea mai inteligentă femeie de pe pământ. Dispreţuiesc proporţiile, măsurile, tempo-ul lumii obişnuite. Refuz să trăiesc în lumea obişnuită ca o femeie obişnuită. Să mă implic în relaţii obişnuite. Vreau extaz. Sunt o nevrotică în sensul că eu trăiesc în lumea proprie. Nu mă voi conforma lumii. Mă conformez doar mie însămi."

marți, 14 septembrie 2010

ca si adolescent...

...viata o traiesti la maxim. Ma uit la ei si ma incanta privirea. Isi blesteama ei clipele de neputinta, noptile chinuitoare pricinuite de focul dragostei poate neimpartasite, trairile inexplicabile acum de plans acum de ras, neastamparul sangelui care te impinge la actiuni nesabuite, dar in aceasta perioada isi au germenii marile iubiri, marile aspiratii, marele eroism, mutarea muntilor din loc. Si mai mult decat toate, aceasta rezistenta, respingere, calcare in picioare cu sadism a legilor lumii adulte este adorabila, impresionanta. Adultul deja are o masca, este un prefacut. De aceea sinceritatea si naivitatea adolescentului va starni mereu aprecierea si regretul maturului resemnat si complexat daca nu si-a pastrat vie copilaria in interiorul sufletului sau.
Salut adolescenta! si mereu voi incerca sa pastrez intact copilul din mine si sa conserv nebunia primelor idealuri.

luni, 13 septembrie 2010

De pe internet culoarea violet

Observati culoarea care predomina pe blogul acestei femei! Violetul. Hmm..
Ca si psiholog, oricum investigator al sufletelor umane, m-a impins curiozitatea de a cauta semnificatia acestei culori in caracterizarea unei persoane. Femeia asta si-a ales culoarea cumva pe la orele unu din noapte, era obosita, ceea ce semnifica ca a fost o actiune spontana fara prea multa logica la mijloc.
Asadar, caut pe net o descriere de incredere si cat de cat argumentata a violetului si transcriu si aici pe blog doua, trei elemente fara sa plictisesc.
Violetul este o culoare a masurii, constituita din rosu si albastru in proportii identice, din luciditate si actiune cugetata, echilibru intre pamant si cer, simturi si spirit, patima si intelepciune. Violetul este culoarea tainei, a misterului. In spatele violetului se va savarsi nevazutul mister al reincarnarii sau cel putin, al transformarii.
Culoarea violet ne hraneste si ne energizeaza in mod inefabil partea cea mai inalta a creierului, ajutandu-ne sa ne extindem orizontul intelegerii. Culoarea violet este stimulatoarea celor mai inalte idealuri umane si, gratie inspiratiei determinate de aceasta, au fost concepute cele mai frumoase opera in arta, muzica, proza, poezie, picture, sculptura, cinema etc.

Asta mi se pare mai interesanta :) - Extremul Orient, interpreteaza aceasta trecere de la rosu la violet intr-un cu totul alt sens, pur carnal, care inseamna si trecerea de la activ la pasiv. In cadrul tantrismului, fuziunile amoroase rituale se realizeaza intr-o incapere scaldata intr-o lumina violet, caci lumina violeta stimuleaza glandele sexuale ale femeii, pe cand cea rosie le stimuleaza pe ale barbatului.
Eu cred ca e destul ce-am zis :)

duminică, 12 septembrie 2010

Cand omii exista

Da mai. Si am primit astazi o critica din partea lui Muj, ca ma las de blog, de-i tasnea scuipatul printre dinti, si nici ca mai reuseam sa pronunt un cuvant macar pentru a-mi duce si eu justificarea mai departe. Si uite asa, tot reprosandu-mi ca sunt influentata de nush ce si nush cine, ca renunt usor, ca ce adica n-am puterea de a merge mai departe, ce tot o dau cu trecutul si cu suferinta, doar poate omul trai schimband treptat ceea ce trebuie schimbat, cum zic, tot aruncandu-mi vorbele acestea, ma puse-i pe ganduri si imi zisei mie insumi, oricum stiam dinainte, ca de sinele meu nu pot fugi nici daca ma mut la polul nord, chiar asa ce chestie sa nu poti scapa nicidecum, niciodata de tine insuti, de sinele tau oricat l-ai dispretui. Si de ce sa-l dispretuiesti la urma urmei, ca doar eu cu eu si tu cu tu traiesc vesnic si trebuie musai sa creezi o armonie intre acestea doua, chiar peste shiturile sau realizarile deosebite din viata ta. Si aici cuvantul deosebit are o semnificatie importanta. Stim noi de ce. Ok. Astfel, ma vad obligata sa imi duc povara mai departe, iar punctul sa il pun exact/ fix atunci cand trebuie, nici premeditat si nici dupa ce fapta a fost infaptuita, ca sa ma repet despre infaptuirea asta la nesfarsit, caci ea da de cele mai multe ori batai de cap. Sa nu se creada amu ca Muj a avut nush ce influenta asupra mea si mi-a rasturnat valorile, deciziile mele, dar are mai dreptate omu' cand iti spune asa ca ce nu poti sa scrii tot aci pe blog tot ce iti trasneste, de ce sa nu fie un nou inceput pe acelasi pamant. Bine, nu erau chiar astea cuvintele lui, am prins ideea. Waw...
Iata ca am decis spontan sa renunt la blog si spontan revin la el (o caracteristica a felului meu de a fi, daca erati curiosi sa ma cunoasteti:), mai ales ca blogul asta mie drag, cum poti oare sa te atasezi de un blog??? si sincer abia asteptam un motiv sa ma intorc la el si se ivi omul, care pe deasupra, ca sa ma incurajeze mi-a zis ca fac parte din categoria superioara a intelectualilor :)) Cel putin eu asa am inteles:)). Rad si amu :)), asta pentru ca era o mare glumaaaa.
Mdea...
Sa lasam un pic muzica si sa radem de memoria lui Malaiele, iele, ele.

Justificarea ultimii pagini din jurnalul unui blog

M-am hotarat. Aceasta va fi ultima scriere a mea pe acest blog, pe care l-am indragit si l-am hranit ca pe copilul meu. Un copil de 24 de zile, adica 3 saptamani si 3 zile.
Mai presus de toate, acest blog, sau mai degraba micile mele creatii, au fost dedicate tanarului din imaginea de sus, un tanar care la vremea aceea visa, avea lumea la picioarele lui, traia din plin viata, fara sa isi imagineze ce curs va lua, cum se va sfarsi ea. Viorel, eu stiu acum, noi stim acum drumul sinuos al destinului tau! Maine se implineste un an de la disparitia ta si poate e mai bine acolo unde esti. Stiu ca ai fi fost foarte exigent cu mine si m-ai fi certat pentru ceea ce sunt eu acum. De aceea, am hotarat. Voi inchide cercul cu un punct apasat.
Apoi, blogul acesta se nascu sub impulsul unei frenezii stimulatoare, unei dorinte de exprimare ce se dorea implinita prin concretizarea in scris a gandurilor, sustinuta de un trio nebunesc, ca si cum am fi vrut sa cucerim lumea sau sa schimbam ceva in ea. De fapt, era vorba doar despre lumea noastra interioara si tumultul din ea. Lucian, Dorin...Doi oameni speciali, cu o anumita viziune originala asupra vietii si din care eu m-am hranit. De aceea le multumesc pe aceasta cale ca au existat in gandul si inima mea si m-au ajutat sa constientizez anumite aspecte ale vietii. Dorin se va mira si de data aceasta :)). Va voi citi tot asa blogarashi disperati ce sunteti:).
Cornelia, Oana...Doua mici stelute ce-mi lumineaza mintea si sufletul. Ele reprezinta vocile ascunse, mereu vorbitoare, care nu-mi dau voie sa gresesc, sa scriu prost, sa o iau razna. Sunt cugetul meu intrebator, criticul care pune sub semnul indoielii orice adevar, ca apoi sa il restabileasca in forma lui autentica, reala. Va iubesc!
Mircea...El de fapt m-a determinat sa ascult atat de mult Parazitii (i-am iubit odata cu inceputurile noastre, tii minte!?), sa fumez atat de mult, sa beau, sa imi dea atat de mult de gandit. Viata merge inainte, cu sau fara prea multe cuvinte, vorba unui cantec.
Pe paginile acestui blog m-am lamentat prea mult, m-am descoperit prea mult, mi-am evocat trecutul excesiv, mi-am expus exagerat sufletul. Treaba care este, de altfel, foarte placuta, insa neindicata.
Este necesar ca in spatiul virtual la care au acces prea multi oameni sa pastrezi o anumita distanta, trebuie ca intimitatile sa se consume in mijlocul persoanelor apropiate si nu in vazul lumii.
De aceea inchid copertile acestui blog, cu promisiunea de a crea un altul rezervat doar prezentului si viitorului, exteriorului si nu interiorului, optimismului si nu pesimismului, perspectivei si nu resentimentelor. Va voi face cunoscut noul blog, fiti fara grija, asta daca va preocupa ce o sa mai cititi intr-o pauza a existentei voastre:)).
Salut pe toti aceeia care m-au citit, cunoscuti si necunoscuti, si le urez multa sanatate sufleteasca.

Shikata ga nai!

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Un omagiu de la un discipol în cuvinte cât mai simple

Prin ’99 eram în perioada căutărilor naive. Adevărul, sensul vieții, răspunsuri la întrebarea “de ce”. Printr-o împrejurare l-am cunoscut pe maestru și l-am iubit imediat. Timidă, îl așteptam afundată în fotoliul lui absorbind cu nesaț titlurile imensei biblioteci din fața mea. Apăru cu o energie debordantă, atmosfera se animă, umpluse spațiul cu mișcări ce trădau frământările, neliniștea interioară. Ideile sale năvăliră ca o avalanșă, creerul meu se dilata în încercarea de a înțelege sensul fiecărui concept ce curgea cu repeziciune și zapăceau prin conținut. În câteva minute mi-a intins Patapievici, “Zbor în bătaia săgeții”, punându-mi condiția ca într-o săptămână să înapoiez cartea, trebuind ca pe baza ei să inițiem un dialog.
A fost un supliciu, citeam și reciteam pentru a nu pierde nici un înțeles, am umplut un caiet cu notițe, am memorat citate (unul dintre ele mi-l amintesc și acum “întamplarea ajută o minte pregătită”), l-am adorat atunci pe Patapievici. Apoi urmă Kant, Nietzsche, Shopenhauer, Freud, Jung și mulți mulți alții.

Așa începu prietenia noastră.

Avea o sensibilitate profundă, rațiune ascuțită, un revoltat și indignat asupra ordinii lumii prezente, un dușman neîmpăcat al mediocrității și prostiei, al falsității și comodității, al manipulărilor mediatice. Mi-a trezit conștiința și m-a învățat să îmi cunosc sinele.

“Copilu’, de ce sunteți voi atât de falși! Treziți-vă! Ieșiți în stradă și schimbați lumea!”

Cât l-am iubit pentru puritatea sufletului lui, pentru modul sincer, autentic în care își trăia și gândea viața! Cât l-am prețuit pentru bunul lui simț, pentru revolta neâmpăcată asupra destinului! Un om singur și filosofia lui. Mereu viu însă, toate celulele corpului său vibrau, răspundeau în ființa lui toată cunoașterea lumii.
Iubea mult România și a disprețuit perversitatea care a măcinat până la degradare această țară. Avea încredere în esența pură și neîntinată a sufletului de român, a țăranului român.
A fost teribil de afectat de schimbările provocate de tragicul eveniment de la 11 septembrie 2001 și urla până la sufocare împotriva mafioților care subjugă lumea.

Rar voi întalni un asemnea om. Se implinește un an de cand a disparut.
“Îl veți uita voi pe moșu’!” Niciodată, Viorel! Niciodată! Sper să ne revedem undeva, acolo sus, măcar sub formă de energie, așa cum credeai tu că vom deveni.
Te voi iubi și te voi purta în suflet și în gând mereu!

vineri, 10 septembrie 2010

Mirci

Cuvintele cad greu, greu. Totusi vad.
Semiintuneric. Doua birouri, doua lampi. Paginile fosneau, gand in gand. Peste pagini ochii se intalnira. Dinspre el fulger, dinspre ea fulger, dorinta tasni. El, balai, fulger albastru, lasa tocul jos. Ea, fulger verde, tremura. Energia urca serpuitor. Biroul se imaterializa. Copertile miroseau fierbinte, unde pasiunea se consuma. Si inca o data si inca o data. Pe strada cu nr. 28 el urlase "te iubesc", unda se propagase peste copaci, peste mari si tari. De aceea, apa are acel gust.
Cuvintele cad greu, greu. Totusi vad.

.

Totul se poate rezuma la un punct. A nu se subestima niciodata un punct.

joi, 9 septembrie 2010

Axx

Auditie muzicala. Chopen, Tchaikovsky. Oameni si scaune visatoare si plutitoare. El, nemiscat, caprui, tisnesc priviri in extaz. Eu, in vis, valsand pe picior de lebada. Iubire. De la pamant pana la cer si de la cer la pamant de zece mii de ori luate cate zece mii de ori. Pe perete, in fata, un tablou. Peisaj rustic. Un drum, copaci si camp. Mult verde. Pe drum, eu si el, pasim mana in mana. Armonie si suflete jucause. Vesnicie, fruntea mea pe umarul lui. Mai incolo, luminis si o casuta. Vantul umfla albul rochiei, bratul lui o cuprindea. Ani lumina. Mai jos, langa lac, doua fetite zburdalnice. Sarma de rufe, topor de lemne, cos de fum. Violoncelul canta implinit. Scartait de scaun. Verdele disparu. Vioara, tunet si fulger. Un flaut chema, contrabasul urla. Pianul ierta, arcusul tacea. Dinspre el un freamat nelinistitor, dinspre mine un tipat deznadajduitor. Pauza. Zgomot. Publicul se ridica. Cortina cazu. In tablou, o frunza galbena.
Manu.

Kikusan

Vara. Perioada stelelor cazatoare. Pornim pe jos de la baza si doua umbre urcam usor. El ciufulit, plin de puf, osos, tenisi fara ciorap, vorbeste. Sentiment profund de bine. Eu, pletoasa, aeriana, cu verva sangelui in vine, ascult. Privim impreuna calcand umbrele. Imi zic: cat de intelept e! Mangaiem prietenia, o intindem mult deasupra noastra. Acelasi drum, il stim bine. Deschidem o poarta, intuneric. Calcam, el piciorul drept, piciorul stang, eu piciorul drept, piciorul stang. Radem, ecou peste mii de copaci negri. Doi copaci negri, dincolo lumina, dunga ne-a taiat in doua. Ne hlizim, oooo capita cu fan. Pe capita, sub cap, brate incrucisate. Incordare, eu spre cer, el spre pamant. Cade cometa. Exclamatii, meditatii. Liniste. El, un deget spre cer: vezi steaua aceea mica mica de acolo? Eu, un ochi pe cer: unde? nu...El se intuneca in copacii negrii: chiar asa cand nu-i!
Adi.