vineri, 2 martie 2012

Te salut, Viorel Munteanu!

Marea întrebare care m-a frământat mult timp în privința esenței omului Viorel Munteanu a fost cum se poate oare împăca o mare sensibilitate interioară, receptivitatea intensă și fragilitatea simțurilor pur biologice cu agerimea minții, puterea rațiunii și gândirii analitice?
În fapt, această contradicție între senzații și gândire, sensibilitate și rațiune este specifică fiecărui om, desfășurate în grade de intensitate diferite, cu o forță mai mult sau mai puțin puternică.  
Însă, ceea ce l-a făcut pe Vio să constituie pentru el însuși un paradox a fost violența cu care s-au manifestat cele două procese ale conștiinței, pe de o parte înflăcărarea deosebită a trăirilor afective, efervescența impulsurilor nervoase de la excitațiile provocate de stimulii exteriori până la receptarea lor în profunzimea analizatorilor din creier, de multe ori creatoare de iluzii, iar pe de altă parte criticismul rațiunii pătrunzătoare, a analizei obiective neândurătoare, care în lupta cu simțurile dorește biruința adevărului.
În substanța lor, în zbuciumul intimității sale, acestea nu s-au împăcat niciodată. Vio a fost, de-a lungul existenței sale, neliniștit, neîmpăcat, nefericit. Iar această neliniște fierbinte s-a extins asupra întregii lumi.
Disprețuia cu frenezie mediocritatea, automulțumirea de sine, autosuficiența. Intuind în sine potențialul delăsării se disprețuia pe sine neiertător, neacordându-și șansa unei dulci lenevii a trupului sau intelectului.
Era deosebit de modest, educat, cu un real bun simț, care se activa cu mare pasiune în revolta împotriva perversiunilor de caracter, a impostorilor din țară și de pretutindeni.
Totuși, sensibilitatea sa excesivă pătrundea misterele nebănuite și trecute cu vederea de cei cu o sensibilitate echilibrată, sănătoasă, iar rațiunea se hrănea și își găsea  rădăcinile adevărurilor în aceasta.
Pe data de 3 martie 2012 ar fi împlinit 66 de ani.

Retranscriu o pagină scrisă pe blog în data de 11 septembrie 2010, la un an de la pierderea lui.

Un omagiu de la un discipol în cuvinte cât mai simple

Prin ’99 eram în perioada căutărilor naive. Adevărul, sensul vieții, răspunsuri la întrebarea “de ce”. Printr-o împrejurare l-am cunoscut pe maestru și l-am iubit imediat. Timidă, îl așteptam afundată în fotoliul lui absorbind cu nesaț titlurile imensei biblioteci din fața mea. Apăru cu o energie debordantă, atmosfera se animă, umpluse spațiul cu mișcări ce trădau frământările, neliniștea interioară. Ideile sale năvăliră ca o avalanșă, creierul meu se dilata în încercarea de a înțelege sensul fiecărui concept ce curgea cu repeziciune și zapăceau prin conținut. În câteva minute mi-a intins Patapievici, “Zbor în bătaia săgeții”, punându-mi condiția ca într-o săptămână să înapoiez cartea, trebuind ca pe baza ei să inițiem un dialog.
A fost un supliciu, citeam și reciteam pentru a nu pierde niciun înțeles, am umplut un caiet cu notițe, am memorat citate (unul dintre ele mi-l amintesc și acum “întamplarea ajută o minte pregătită”), l-am adorat atunci pe Patapievici. Apoi urmă Kant, Nietzsche, Shopenhauer, Freud, Jung și mulți mulți alții.

Așa începu prietenia noastră.

Avea o sensibilitate profundă, rațiune ascuțită, un revoltat și indignat asupra ordinii lumii prezente, un dușman neîmpăcat al mediocrității și prostiei, al falsității și comodității, al manipulărilor mediatice. Mi-a trezit conștiința și m-a învățat să îmi cunosc sinele.

“Copilu’, de ce sunteți voi atât de falși! Treziți-vă! Ieșiți în stradă și schimbați lumea!”

Cât l-am iubit pentru puritatea sufletului lui, pentru modul sincer, autentic în care își trăia și gândea viața! Cât l-am prețuit pentru bunul lui simț, pentru revolta neâmpăcată asupra destinului! Un om singur și filosofia lui. Mereu viu însă, toate celulele corpului său vibrau, răspundeau în ființa lui toată cunoașterea lumii.
Iubea mult România și a disprețuit perversitatea care a măcinat până la degradare această țară. Avea încredere în esența pură și neîntinată a sufletului de român, a țăranului român.
A fost teribil de afectat de schimbările provocate de tragicul eveniment de la 11 septembrie 2001 și urla până la sufocare împotriva mafioților care subjugă lumea.

Rar voi întâlni un asemnea om. Se implinește un an de cand a disparut.
“Îl veți uita voi pe moșu’!” Niciodată, Vio! Niciodată! Sper să ne revedem undeva, acolo sus, măcar sub formă de energie, așa cum credeai tu că vom deveni.
Te voi iubi și te voi purta în suflet și în gând mereu!

Un comentariu:

  1. Eu am fost prieten cu Viorel.Poti sa-mi spui mai multe despre el? Adresa mea de email este puiu@sbcglobal.net

    RăspundețiȘtergere