Sunt o tipa extraordinara. Ma trezesc in fapt de noapte cu o intrebare urlandu-mi in urechi: "Cuuummm eee poosibilll asssa cevaaa?" Va este cunoscut momentul. Te intorci cand pe o parte, cand pe alta, te zvarcolesti, mai bei un pahar cu apa, te linistesti o idee intr-o reverie a gandurilor, ca apoi vijelios iar sa ti se sparga timpanele in tipatul acelei zbuciumate intrebari: "Cum e posibil?". Somnul, gata, ti-a sarit. Esti treaz, trezutz, gata de a incepe o activitate, dar sa inceapa odata, sa vina ora cand ceasul suna, sa rasara afurisitul de soare si o raza sa strapunga sulitandu-mi creierul, poate mi se lumineaza odata si odata cugetul a vesnica intelepciune.
Nicidecum nu-i vorba despre acele nopti albe pline de farmec, de creatie productiva, cand poate lecturez pana tarziu sau scrii, sau esti cu prietenii etc, nu, e exact acel fel de nesomn cand creierii sunt framantati ca aluatul de doua maini grele, hotarate, barbare si apoi batut bine bine, iar dimineata te ridici din pat nu o placinta pufoasa ci vaaarzaaaa, bun de nimic, cu o fata nenorocita si ochii innrositi peste care arunci un machiaj sau un ochelar fumuriu si apoi iesi in lume ca sa iti continui viata.
Sunt necesare ca apa astfel de nopti, inutil le reneg, caci, cum altfel se desfasoara in timp si spatiu o conceptie, cum altfel transformi ceva in tine si cum altfel arunci a doua zi in aer tot ce e prost construit?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu