miercuri, 29 august 2012

Jurnalul lui Anais Nin

E o forță. Jurnalul lui Anais Nin fascinează. Regăsesc în paginile sale exprimate o sumedenie de trăiri, gânduri supuse unor analize de mare finețe, luciditate și putere de introspecție. Reușește să surprindă esența actelor sale dintre cele mai intime, fără a se minți, încât poate fi considerată o artistă puternică sub aspectul reprezentării adevărurilor specifice femeilor. Fiecare frază a ei are sens, e autentică. Nu vorbește inutil.
Dacă în Incest Anais experimenta dragostea, iubirea romantică și neliniștită cu Henry Miller, care neâmpărtășită absolut o determina din nebunie să aibă amanți, în Foc trăiește drama morții totale a iubirii. În Incest copleșește prin tinerețe, vitalitate, speranțe, un copil ce nu știa că iubirea te transformă în femeie. În Foc este nevrotică și luptă să rămână vie. Jurnalul se macină între începutul unei iubiri dedicate, profunde ce se întinde pe parcursul a cinci ani și finalul ce întâmpină o femeie evoluată spre maturitate, dar sceptică în ale dragostei, căutând senzațiile puternice în exterior, o iluzie a frumosului și iubirii. Devine o ființă vie în estetic și moartă în etic.
Anais amintește de puritatea lui Aurore Dupin (George Sand), copilul ce trăiește până târziu fantezia dragostei eterne, greșind cu naivitate în alegerea bărbaților. Însă Aurore își inhibă instinctele, este isterică, o pradă a prejudecăților secolului XIX, pe când la Anais, contemporană marilor mișcări și descătușări sexuale ale secolului XX, senzualitatea, erotismul incită, trebuie experimentat ca pe un joc nevinovat și liber al cărnii și inimii. Astfel, se înconjoară cu o lume extravagantă, luxoasă, cu amanți pe care de multe ori îți dă senzația că îi caută frenetic, neobosită.
Într-adevar, cum însăși recunoaște, Anais Nin este genială în jurnal și mediocră în romanele ei. Atunci când vorbește despre ea e originală, când compune personaje devine banală. Ea își cunoaște limitele sale scriitoricești, dar își respectă pasiunea ei pentru cunoaștere, creație, artă, ideal, trăirea incendiară, la maxim a vieții.
Henry Miller a avut o contribuție esențială în dezvoltarea ei ca artist, i-a șlefuit gândirea și scrisul, i-a ajustat rațiunea și înțelegerea obiectivă a realității. Se observă când dispare Henry din jurnal, când se întâmplă să trăiască în afara lui și se simte o sărăcie a conținutului ființei ei interioare, trăiește parcă pe deasupra lucrurilor, cum apare însă Henry devine deosebit de profundă, lucidă și incandescentă.

Două destine de excepție.

"Eu neg de fapt valoarea înțelepciunii ca forță vitală. Înțelepciunea trebuie folosită numai pentru a învinge moartea, ruina sau tragedia, dar nu ca substitut pentru viață. Sunt pentru trăirea plenară a greșelior, a erorilor. Sunt împotriva accelerării artificiale a procesului de creație." Anais Nin

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu