O scenă dintr-un act pe cât de real pe atât de hazliu. Afară înnourat. Acțiunea se petrece lângă o căpiță cu fân, de jur împrejurul ei întinderea câmpului.
Începe motănelul, cu o mică coamă semeață, dar zburlită pe șira spinării. Cu lăbuța își lovește falnic pieptul și exclamă:
– Nu ți-am dat? Zi-mi, nu ți-am dat?
Sufletul mi l-am purtat
între aceste zări pustii
ca să caut șoricei
să-ți potolești foamea cu ei!
Pisicuța, cu o privire îndrăcită, bate cu lăbuța de pământ:
– Dar eu nu ți-am dat? Nu ți-am dat?
Cine-ți curăța blănița
și-ți mângâia suferința
și-ți dăruia din șoricel
tot ce e mai bun din el?
Motănelul:
– Dar eu...
Nu ți-am construit o casă
cu pavele și zăbrele
și-am cules flori parfumate
să-ți faci tu pătuț din ele?
Pisicuța:
– Dar eu...
Nu te-am așteptat spre seară
și-ți cântam o melodie
tu s-adormi în armonie
îngânat de-un vis ferice
așa cum Eminescu zice?
Motănelul:
– Nu te-am apărat eu de cățel?
n-am luptat cu îndârjire
ca să-ți fie ție bine?
Pisicuța:
– Nu ți-am oferit un umăr
când plângeai, te miorlăiai
și-n noroc nu mai sperai?
Motănelul:
– Ah...
Ce prost sunt eu
să-mi ofer inima toată
la o așa pisică idioată!
Pisicuța:
– Ah...
Sunt idioată
de iubesc un motănel
în care nu mai cred defel!
Motănelul, cu saliva stropșindu-se:
– O lăbuță de-ți trăsnesc...
de căpiță te izbesc...
Pisicuța, cu codița agitându-se:
– C-o gheruță îți las un semn...
pe boticul tău așa de suprem...
Motănelul:
– Plec...
să nu te văd!
Pisicuța:
– Plec...
să nu te aud!
S-a înserat. Ploaia cădea mărunt. Cele două blănițe s-au refugiat sub căpiță. Una într-o parte și alta în cealaltă parte. De undeva din depărtare se auzea cântecul vioi al unui greieraș.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu