Între ciocan și nicovală

Între mine, ca ciocan, și această nicovală,

(metafizic vorbind),

se născu o pasiune ce prin veacuri se propagă

cu același adânc simț

ca și-atunci întâiași oară,

când, sub legământ etern,

ne-am jurat să deformăm,

să prelucrăm, modificăm, transformăm, metamorfozăm

(orice concept ce în –ăm se sfârșește)

tot ce între noi apare

de la piatră la metal,

de la pământ până la foc,

de la apă pân-la aer...

totuși, într-o zi,

văd cum nicovala mea iubită

se lăsa cu sârg lovită

de-un ciocan cu mult mai mare...

sunt mâhnit...

e drept,

îi ascunsesem

că de multe ori și eu lovisem

multe alte nicovale...

ne-am trădat

și acum,

între mine, ca ciocan, și această nicovală,

se strivesc cu duritate,

lacrimi, patimi, aspirații,

de la carne pân-la sânge,

de la joc până la cântec,

de la ură pân-la zâmbet,

de la mine pân-la mine,

de la tine pân-la tine,

toate alunecă șuvoi,

între noi

între noi...

luciul soartei reflectă

sinele nicovalei în care superego-ul ciocanului își admiră expresia.

ca și

luciul destinului reflectă

sinele ciocanului în care superego-ul nicovalei își împlinește expresia.

O căutare tragică. Vincent Van Gogh

„Sunt bun la ceva, simt că există o raţiune de a exista, ştiu că aş putea fi cu totul alt om...Există ceva înăuntrul meu, ce o fi oare?”

Destinul extraordinar al lui Vincent Van Gogh confirmă ceea ce Dostoievski a exprimat prin personajele sale tragice. Nu s-a înşelat. Au existat şi există în realitatea noastră banală şi mediocră fiinţe precum Raskolnikov, Rogojin, Ivan sau Aleoşa.

Deşi de origine olandez, Vincent apare asemenea unui rus neliniştit, încercat mereu în căutarea unui sens personal şi al omului în general.

Dacă îi citeşti biografia eşti răscolit, tulburat, iar sufletul tău pare că nu rezistă. Eşti tentat să strigi cu patimă: "Opreşte-te omule! Ce suferi atât! Când poţi fi ca noi, liniştit acceptându-ţi resemnat soarta!"

O tentativă de a intra în rândul lumii a existat la început, când, după terminarea studiilor liceale se lasă supus vicisitudinilor carierei pe care i-au ales-o părinţii. Devine negustor de artă la firma unchiului său, unde se dedică şi munceşte cu adâncă convingere în meseria sa. Însă personalitatea sa independentă, concepţiile sale originale despre artă ca şi comportamentul său intransigent în acceptarea unor idei învechite îl determină să se certe cu toată lumea, fiind astfel nevoit să demisioneze.

Pentru a se întreţine se angajează învăţător undeva într-un orăşel din Anglia. Suferă o puternică decepţie într-o dragoste neîmpărtăşită, care îl face să exclame că totul e deşertăciune. Mai tarziu va trece printr-o a doua decepţie în iubire şi întotdeauna, din cauza acestor neîmpliniri, va suferi cumplit.

Urmează un lung şir de ani caracterizaţi printr-o profundă criză mistică. Visează să devină mesagerul lui Isus. Simţea că împlinirea sa se află în cu totul altă parte. Se dedică în întregime misiunii sale de apostolat, voinţei sale de a propovădui cuvântul credinţei. Şi ia calea pribegiei. Îl găsim colindând sate, oraşe, orăşele, mai ales acolo unde se află oameni sărmani, chinuiţi, mineri, muncitori din zonele puternic industrializate, nocive, trăind la limita sărăciei datorită salariilor extrem de mici şi condiţiilor de viaţă nesănătoase.

Munceşte alături de ei, îi sprijină, renunţă la orice formă de lux şi bunăstare, hrănindu-se cu pâine şi apă. Desenează în tonuri negre chipuri de oameni necăjiţi, cu trăsături zbârcite, loviţi de soartă.

Îşi propune să urmeze Teologia, însă după un an realizează că îi este cu neputinţă să devină un pastor în toată regula, ca şi tatăl său. Se adapteză greu studierii dogmelor, limbii latine şi a ceea ce viaţa bisericească presupunea. Zbuciumul său real, aspiraţiile sale religioase se concretizau doar prin ajutarea efectivă a omului necăjit. Renunţă, deci.

De artă s-a interesat întotdeauna cu ardoare, însă nu s-a perceput el însuşi un artist. Şi totuşi când descoperă, mai târziu, după vârsta de 25 de ani, că arta este menirea sa, pictura devine mai necesară decât pâinea, unica raţiune a vieţii sale, însăşi substanţa vieţii.

Familia îl spijinise în multele sale căutări, căutând să înţeleagă şi să accepte neastâmpărul său în găsirea unui statut social. Acum însă, când Vincent hotărăşte să se dedice cu totul artei, toţi privesc cu mare reticenţă prezentul şi viitorul acestuia.

Dintre aceştia, fratele său mai mic cu patru ani, Theodore van Gogh (Theo), se va dovedi a fi fiinţa cea mai legată sufleteşte şi spiritual de Vincent, cea care îl va spijini moral, emoţional şi financiar până la moarte. Deşi caractere diferite care au determinat conflicte dureroase între cei doi fraţi, concepţiile de viaţă, lupta pentru un sens autentic, iubirea faţă de frumos şi artă, creează o prietenie mai presus de sângele care îi înrudea.

Theo era negustor de artă, aşa cum fusese fratele său. Veşnicele conflicte dintre cei doi fraţi s-au desfăşurat pe terenul unui elan arzător, plin de patimă şi renunţare de sine în numele creaţiei ce îl mistuia pe Vincent şi echilibrul, înţelepciunea lumească a lui Theo. Nici Theo, la început nu a crezut cu totul în pictura lui Vincent, iar acesta, la rândul său, şi-a acuzat fratele de mediocritate şi acceptarea unei condiţii sociale suficiente pentru un om limitat şi satisfăcut doar de câştiguri materiale.

Mai apoi, ambii se conving de scopul comun pentru care luptă fiecare în paralel în încercarea de a răspândi principiile autentice ale artei. 

Scrisorile dintre cei doi fraţi stau mărturie asupra legăturii extraordinare ce a existat între ei.

Aşadar, Vincent vrea să picteze. Se avântă în natură, pe câmp şi în păduri, dormind în vânt şi ploaie, mâncând doar pâine şi brânză. Pictează într-un mod foarte personal, fără niciun studiu universitar, lanuri de grâu, ţărani, cărbunari, diferite chipuri de oameni, poduri, linii de tren, colibe, flori, copaci, natură. Pictează şi desenează cu frenezie, neântrerupt pânze nesfârşite, în culori când terne, când luminoase, galbene. Pictează cu mare rapiditate, reuşind să finalizeze un tablou doar într-o oră, spre marea surprindere a acelora care îl vedeau pictând. Munceşte ca un ţăran, ca un miner, cum însuşi se exprimă, fără scopul de a vinde ceva, de a obţine un venit de pe urma muncii sale.

Toate lucrările sale le trimite fratelui său în schimbul sprijinului financiar, de care acesta nu se dezicea măcar o lună, deşi venitul acesta îi asigura doar supravieţuirea. Trăia din greu, banii folosidu-i pentru culori, pânze, chirie, uitând să mai mănânce. Trupul îi devenise firav, înfăţişarea fizică ca aceea a unui ţăran muncind pământul. Fapt care îl făcea să se simtă mândru.

Îşi schimbă des locurile, fie din cauza neânţelegerilor cu familia, vecinii, fie din cauza neajunsurilor materiale sau din dorinţa de a surprinde pe pânză locuri inedite. E mereu singur, trăind angoase şi nelinşti tulburătoare.

La Paris, lucrează o vreme în atelierul pictorului academician Fernand Cormon, dar va părăsi atelierul cu eticheta de nebun. “Pe masa pentru modele, povesteşte un coleg de-al său, poza o femeie aşezată pe un tamburet. Van Gogh a făcut repede desenul pe pânză şi a luat paleta... Transformând tamburetul în divan, el a plasat femeia pe o draperie albastră, de un albastru intens, neprevăzut, care, pus în opoziţie cu galbenul auriu al pielii femeii, dădea o îmbinare de tonuri violente, inedite... Lucra cu o grabă febrilă. Lua culoarea parcă cu lopata şi pasta, întinzându-se pe coada pensulei, îi năclăia degetele. Nu s-a oprit nici când modelul s-a odihnit. Violenţa studiilor lui i-a surpins pe toţi cei din atelier; clasicii au fost uluiţi când le-au văzut. ”

Întâlneşte la Paris o seamă de artişti impresionişti, săraci ca şi el, pictori care se vor remarca mult mai târziu. Aici duce o viaţă destul de excentrică, cu absint, discuţii interminabile prin cafenele, nopţi nedormite care îi zdruncină nervii. Pânzele sale sunt încă necunoscute şi neaprecitate.

Stabilit în sudul Franţei, la Arles, unde viaţa era cu mult mai ieftină, continuă să picteze cu aceeaşi frenezie şi pasiune, deşi se simte singur şi copleşit de angoase.  Pare un om epuizat, bolnav.

Acolo, în renumita Casă Galbenă, îl primeşte pe Paul Gauguin, împreună cu care avea planuri măreţe de a constitui o comuniune a artiştilor impresionişti. Întâlnirea dintre cei doi a fost încă de la început o decepţie. Gauguin se impune ca un adevărat maestru, iar Vincent, ca un discipol ce îşi admira şi respecta maestrul, rezistă cu greu totuşi stilului autoritar şi neângăduitor al lui Gauguin.

Învaţă de la acesta unele tehnici care îi vor influenţa pictura, însă apar inevitabilele conflicte între cele două caractere independente, Vincent dorind să îşi păstreze propria originalitate în creaţie. Toate renunţările pe care le-a acceptat în dialogul cu Gauguin se transformă treptat într-o ranchiună surdă, accentuând starea de tensiune dintre cei doi. Există o supoziţie că într-o noapte Vincent s-a năpustit cu briciul asupra lui Gauguin, iar acesta aruncându-i o privire crudă l-a determinat să renunţe. Nu se ştie cu exactitate dacă aşa au stat lucrurile, dar se ştie că în acea noapte Vincent s-a răzbunat pe el însuşi. Primul semn de nebunie.

Tăindu-şi urechea “şi-a înfăşurat capul într-o cârpă şi s-a apucat să spele bucata de ureche secţionată pe care a pus-o după aceea într-un plic. Terminând această treabă, şi-a tras pe cap un basc şi s-a dus pe rue du Bout, la casa de toleranţă nr. 1, unde era girantă o oarecare Virgini. Acolo, i-a dat plicul închis unei tinere prostituate (...), care era preferata lui, spunându-i: Păstrează cu sfinţenie acest obiect în amintirea mea.” După, a luat-o la fugă spre casă unde s-a culcat şi a adormit. Gauguin dispare a doua zi.

Din acest moment încep să se manifeste crizele sale epileptice, moştenite din familie, cu accese puternice, agresive, urmate de perioade de linişte şi o extraordinară luciditate. Se internează la azilul de alienaţi de la Saint-Remy, unde se bucură de libertate şi continuă să picteze supravegheat. Însă se simte un om frânt. Deşi lucid, repetatele crize il demoralizează, fiind conştient că nu va scăpa de ele niciodată.

O ultimă încercare de a reînvia o are atunci când, la insistenţele fratelui său, Vincent se stabileşte mai aproape de Paris, la Auvers, unde locuia doctorul Gachet.

Între timp, fratele său, Theo, se căsătoreşte şi soţia sa naşte un fiu, care va purta numele de Vincent. Acesta mai târziu va avea un aport important în restabilirea artei unchiului său şi tot el e cel care va primi o însemnată sumă de bani de la statul olandez în locul picturilor.

Deşi picturile sale începuseră să fie apreciate, expuse, elogiate în publicaţii, nu se vinde nimic. Vincet pare să nu mai fie interesat de evoluţia artei sale sau a artei în general. Ceea ce pictează dăruieşte celorlalţi. Devine depresiv, neinteresat decât să picteze. Se simte o povară pentru fratele său care are de întreţinut o familie.

”Mă simt ratat. În ce mă priveşte, îmi dau seama că asta e soarta pe care o accept şi nu se va mai schimba”, scrie Vincent fratelui său.

În vara anului 1890, la 37 de ani, Vincent îşi pune capăt zilelor împuşcăndu-se în piept, în dreptul inimii.

La şase luni după, lovit de durere, moare şi fratele său Theo, într-un sanatoriu, răpus de aceeaşi boală. ”În clipa când a pierit, Vincent a luat cu sine o parte din Theo care acum nu mai e decât un om lipsit de ceea ce era mai bun în fiinţa lui.”

“Când eşti prieten, eşti prieten pentru multă vreme”, remarca odată Vincent.

Sicriul său a fost acoperit cu floarea soarelui, iar lângă el odihnește pentru totdeauna fratele său Theo.

Bibliografie

Pierre Leprohon, Vincent Van Gogh, editura Rao, Bucureşti, 2010.

O icoană spirituală

Câteva nopţi în urmă, îmi apăru într-un vis fantastic biblioteca domnului Viorel, ce acoperea întreg peretele camerei sale, cu o atât de mare forţă încât vizualizam fiecare detaliu al ei, rafturile curbate de greutatea cărţilor, aşezate atent în funcţie de domenii specifice, în centru mi se desluşea clar ediţiile Humanitas, Freud şi Jung, alături trona Shopenhauer şi Nietzsche, iar în dreapta toată opera lui Aleksandr Soljeniţîn, între care Arhipelagul Gulag, pe care de multe ori îl sorbeam din ochi, dintre toate Homer, Hegel şi Petre Ţuţea ieşeau în evidenţă prin dimensiune şi scrisul mare, pe tomurile de teoria artei stătea rezemat portretul mamei lui din tinereţe, o femeie deosebit de frumoasă, evocarea unei lumi apuse, pe care se citea o distincţie şi demnitate aparte – nu ştiu dacă mai trăieşte şi astăzi –, pe un alt raft se înfăţişa chipul tânăr al domnului Viorel, ce îl acoperea pe Kant, surprins într-un local ce astăzi nu mai există, un păr bogat negru, privire reflexivă şi buze serioase, pe peretele lateral stânga al bibliotecii era lipit posterul unei femei în bikini, surprinsă într-o postură foarte sexy, iar dedesupt se aflau câteva reviste româneşti Playboy, în neorânduială erau aşezate ceasuri, agende, lumânări, flori proaspete sau uscate, farfurii decorative, vederi, gravuri, un moţunache, cd-uri, ziare, facturi, un ceas mare cadou de la întâlnirea de 40 de ani după absolvirea liceului, diferite obiecte ornamentale, o foiţă lipită de un raft cu “Azi nu împrumut cărţi!”, gestul unui amic, ce cu bune intenţii încerca să liniştească cugetul domnului Viorel după ce se plânsese că multe cărţi nu îi sunt returnate, în mijloc, într-un spaţiu format de rafturi – unde, de mult, avusese o icoană a Fecioarei Maria cu pruncul Isus, poleită cu aur, moştenită de la un unchi preot şi care îi fusese furată, nu se ştie nici astăzi de către cine – agăţase pictura cu propriul său portret realizat de o pictoriţă ieşeană – de la care avea multe tablouri – şi care îi surprinsese uimitor de bine suferinţa ce îndelungat îi chinuia sufletul, iar eu, în vis, cu mâinile împreunate a rugăciune şi chipul transfigurat de o adâncă nostalgie şi un dor arzător, ce cu patimă îmi clocotea sângele – îmi reprezint şi acum cu mare acurateţe trăirea – mă închinam la această bibliotecă cu o vie speranţă că ar mai putea renaşte.

Minți sucite

O idee, să-nțelegi

Funcționarea lumii întregi.

Unii declarau convinși,

Spre exemplu Leibniz,

Cum că omul ar putea

Să priceapă până-n adânc toate fenomenele

Doar prin rațiunea sa.

Vine Kant, răscolitor,

Un titan ce avansează

Intuiția subiectivă

Revoluționând astfel știința

Rațiunii absolute,

Incât omul nu-i capabil

Să cunoască în întregime

Lucrurile pe pământ.

Relativ, e relativ

Obiectul, lumea, omul

Se-nfoia Einstein să spună

Și de atunci

Noi știm precis

Că,

Dintr-un unghi percepem una

Și din altul sesizăm alta,

Iar, ca să cunoști întregul

Trebuie să iei în calcul

Și în mod exhaustiv

Infinitele dimensiuni

Ce poate caracteriza fenomenul.

În răstimp

Porni întrebarea,

Dinspre Heidegger neliniștit,

Cum de intuim ce este este

Și nu știm ce este este?

Atunci clar e necesar

Să analizăm profund ființa,

Pe când omul este-n stare,

Sub îndemn heideggerian,

Să se-ndrepte cu ardoare

Către lucrurile însele!

Să privim cu interes

Înspre oamenii din jur

Vom vedea cum fiecare

Își găsește aplecare

Printre aceste teorii.

Unul crede-n rațiune

Mai presus de orișice,

Altul pune intuiția

Fundament al adevărului,

Scepticul în relativ

Își percepe existența,

Iară cei nedumeriți

Se întreabă ce-i a fi.

Și sunt multe alte teorii...

Poporul rus și originile comunismului

În esența sa, rusul se caracterizează printr-un soi de nețarmurită simpatie și dragoste pentru omenire în general.

Nicolai Berdiaev

Deși subiectul pare vetust, tratat pe mii de pagini în încercarea de a se aduce la lumină misteriosul fenomen ce l-a reprezentat comunismul, consider că este necesar să rămână vie curiozitatea de a se afla cum a fost posibilă existența lui și, mai ales, de a cunoaște originile psihologice care au stat la baza instaurării sale.

Berdiaev, filosof rus, declara cu convingere că numai în Rusia și numai datorită caracteristicilor psihice ale omului rus putem afla enigma nașterii regimului comunist.

Așadar, spre poporul rus ne îndreptăm atenția cu precădere.

Analizând particularitățile poporului rus și a omului rus în special, aflăm, că de-a lungul întregului secol XIX, multe transformări psihologice și religioase, curente, dezbateri, concepții și filosofii s-au concentrat spre acest final care l-a reprezentat comunismul.

Mai întâi, orice rus credea într-un destin unic al Rusiei, propovăduitor al credinței ortodoxe celei mai adevărate și o țară care putea îndrepta spre calea cea bună întreaga lume. Exista credința că poporul rus are o misiune specială pe pământ, că el e salvatorul omenirii.

La aceasta se adaugă trăsăturile cu care era înzestrat poporul rus: ascetismul, dogmatismul, însușirea de a îndura suferințe și sacrificii în numele unei credințe, oricare ar fi aceea, ca și aplecarea spre transcedent, exprimată prin credința în veșnicia lumii de apoi ori într-un viitor realizabil în chiar această lume.

Mulți gânditori, literați, oameni politici, formatori de opinie și curente au avut specifice astfel de caracteristici, devenind emblema autentică a ceea ce înfățișa rusul.

O manifestare extrem de originală, specifică rușilor, deci nemaiântalnită în altă parte, a reprezentat-o intelighenția, concept care nu trebuie confundat cu grupul de intelectuali. Adepții acestei formațiuni puteau fi recrutați din cele mai diverse pături și nivele sociale, formând un fel de sectă cu propria ei morală extrem de intrasigentă, cu concepții despre lume la care nimeni nu putea renunța, cu obiceiuri și deprinderi cu totul aparte. Cine făcea parte din intelighenție era un revoluționar, caracterizat printr-un dogmatism intolerant, revoltat cu toată ființa sa împotriva regimului, puterii politice sau nobilimii din perioada în care el trăia. De asemenea, erau înclinați spre dezbaterea problemelor sociale și, mai ales, spre înfăptuirea reală, concretă a idealurilor legate de o lume mai bună. Dar într-un sens destul de utopic. Căci aceste dezbateri aveau loc, în general, în cafenele sau în locuri ascunse de privirile vigilente ale autorităților. Mulți dintre ei erau deportați în Siberia sau expulzați din țară.

Această intelighenție va suferi diverse modificări de-a lungul secolului XIX .

Concepția despre lume specifică intelighenței și care a ajuns, mai apoi, să genereze comunismul, a avut la bază un protest pătimaș și plin de indignare împotriva răului, a constrângerilor de tot felul, a suferințelor vieții, în mila pentru cei oropsiți și nenorociți, pentru toți dezmoșteniții soartei. Această milă, această compasiune, ca și imposibilitatea de a admite suferința i-a transformat pe ruși în atei. Au devenit atei, refuzând să accepte un Ziditor care să fi dat naștere unei lumi imperfecte, chinuite și supuse răului. La rândul lor, erau ei înșiși gata să făurească o alta în care să nu existe nedreptate.

Astfel, un nou curent, tipic rusesc, născut din rândurile neliniștiților intelighenți a fost nihilismul.

Nihilismul rusesc îl va nega atât pe Dumnezeu, cât și spiritul, sufletul, ideile, normele și valorile supreme. Nihilismul va considera atât arta cât și metafizica sau alte valori spirituale, printre care și religia, ca fiind un lux vinovat. Se considera ca toate aceste “idei superioare” duc la nefericirea omului, iar indicat ar fi să se urmărească în mod esențial bunăstarea și crearea unor condiții de viață mai fericite. De asemenea, nihilismul pretindea o despuiere totală de toate creațiile culturale, o reducere la neant a tuturor tradițiilor istorice. Nihilismul acesta își va găsi expresia intelectuală în materialism, care consideră orice filosofie, rațiune ca fiind perversă.

Nihilistul era un dușman al esteticii, negând valoarea artei în sine.

Nihilismul, însă, a avut partea lui benefică în acele vremuri, reprezentând o reacție împotriva sterilității reveriilor romantice, a inacțiunii, lenei și retragerii egoiste în sine. În fond, a însemnat o chemare sănătoasă la muncă.

Marxismul rusesc a însemnat criza intelighenței rusești și a slăbiciunii sale. El a însemnat o schimbare a concepției despre lume și a structurii sufletești. Reprezenta speranța înfăptuirii concrete a acelui ideal la care au năzuit toți rușii, realizarea condițiilor perfecte pentru existența acelui rai în care toți oamenii să fie fericiți și împliniți aici, pe pământ. Însă, marxism - socialismul rusesc devenea din ce în ce mai puțin emoțional și sentimental, începând să fie din ce în ce mai dur, punând accentul pe dezvoltarea industrială a Rusiei, iar singura forță reală o reprezenta proletariatul, muncitorul. Marxismul credea că uzina și doar uzina avea să creeze omul nou.

Pentru concretizarea acestor deziderate a fost necesară apariția lui Lenin și a bolșevismului, care au planificat și organizat lupta revoluționară a proletariatului, instaurând, astfel, dictatura comunistă.

Așa încât, cum spune Berdiaev „comunismul s-a dovedit a fi destinul inevitabil al Rusiei, un moment făcând parte din destinul său”.

Psihiatrul din povestea "Ursul păcălit de vulpe"

Vreau să descriu, în mare, povestea amuzantă a unui renumit psihiatru american, personaj întâlnit în cartea doctorului Yalom „Minciuni pe canapea” și care, în calitate de  membru al Asociației de Psihanaliză, după ani de muncă și eforturi, își dorea să devină președintele acestei asociații. Făcea parte și dintre membrii Comisiei de Etică și Deontologie, micul tribunal al psihologilor și psihiatrilor, contribuind astfel la decăderea multora dintre acei care încălcaseră drepturile și normele de conduită în relația cu diverși pacienți: abuz sexual, fraude, înșelătorii etc.

Acest psihiatru se considera împlinit. Avea o bună reputație, tratase mii de pacienți, formase și supervizase mulți alți psihologi. Avea o vârstă și un statut respectabil. Nu se abătuse niciodată de la regulile de conduită profesionale. Era mândru de el și prestația sa. Gândea că prin valoarea lui va ajunge negreșit la conducerea asociației. Nu exista nici o piedică spre ascensiune. Gândea, de asemenea, că e cel mai bun psihiatru din California și că terapiile sale sunt cele mai eficiente.

În această perioadă de echilibru profesional și sufletesc, într-o bună zi, este apelat de un domn disperat care îi cere să îl trateze cât mai repede posibil, deoarece problemele lui imperioase trebuiesc rezolvate imediat, înainte de a pleca, în interes de afaceri, spre Europa.

S-a dovedit a fi un domn foarte bogat și extrem de conștiincios și implicat în terapie, astfel încât pe parcursul unei luni de zile reușește să își rezolve numeroasele probleme apărute în  relația cu familia, partenerii de afaceri etc.  Psihiatrul era extrem de încântat de progresul pacientului său, evoluție uimitoare în cazul unei terapii atât de scurte.

În același timp, psihiatrul nostru devenise foarte incitat de viața luxoasă în care trăia acest domn, ce purta caracteristicile unei  lumi neobișnuite și extraordinare.

Doctorul își agonisise din greu banii, muncind pe rupte de dimineață până seara și reușise să adune în jurul a 90 mii de dolari, economisiți și din jocurile la pariuri sau bursă, trăind mereu cu speranța de a deveni foarte bogat și de a face parte din acea clasă socială de lux la care oamenii obisnuiți nu au acces.

Cugetul, însă, îl îndemna să fie precaut cu asemenea trăiri ce ar fi putut peturba procesul terapeutic.

Spre finalul terapiei, domnul bogat, pentru a-și arăta recunoștința, se oferă să-i facă un cadou în bani de câteva mii de euro. Psihiatrul, scrupulos, refuză, deși ochii îi luciseră la o asemenea propunere. Acesta, însă, insistă, explicându-i că din moment ce ședințele au luat sfârșit, contractul dintre ei s-a încheiat și astfel, sunt persoane independente, fără nici o obligație una față de cealalată. Doctorul, extrem de tentat, refuză totuși îndârjit. În fine, clientul bogat se lămurește că nu-i cu putință să-l înduplece și pleacă, lăsându-l pe psihiatru copleșit de regrete.

A doua zi, psihiatrul primește o invitație din partea fostului client într-un local foarte luxos din centrul orașului, pe care consimte să o onoreze. Este descrisă senzația de timiditate și admirația doctorului când intră în acel local, pe lângă care trecuse de sute de ori și tot de atâtea ori visase și își imaginase cum ar fi să intre acolo.

Domnul bogat, știind și înțelegând scrupulozitatea doctorului, îi sugerează de data aceasta o altă soluție prin care ar putea să își arate recunoștința. Îi propune să contribuie cu niște bani la cumpărarea unor acțiuni ale unei firme ce se anunța cu afaceri foarte profitabile, astfel încât în câteva luni avea șansa să devină chiar milionar. Ca să nu riște pierderea banilor îl asigură că vor încheia un contract prin care își va putea retrage oricând banii de la o bancă propusă de acesta.

Psihiatrul acceptă. Nu simțea că ar încălca vreo regulă atâta timp cât avea posibilitatea să câștige cu proprii lui bani, mai ales că își putea recupera banii, în eventualitatea în care afacerea nu ar fi dat roade.

Zis și făcut. A doua zi primește prin fax toate actele în regulă, iar la rândul lui varsă în contul domnului bogat o parte însemnată din suma ce o economisise în atâțea ani de muncă.

Era, în sfârșit, foarte fericit. Mulțumit de inteligența sa remarcabilă. Își imagina ce va face cu banii câștigați, cum va cumpăra el toate acele obiecte de artă atât de scumpe, cum va avea mai mult timp să scrie și să călătorească, să-și dea copii la cele mai bune universități, să facă parte din rândul celor bogați ce își pot permite orice. Viața lui, așadar, se va schimba cu totul.

Într-o zi decide să iși sune fostul client pentru a afla cum merg afacerile. Evident, linia închisă. Insistă să sune. Nimic.

Neliniștit, hotărăște să mergă cu contractul la bancă pentru a-și retrage banii. Presimțirile erau negre, sumbre. La bancă află că documentul e fals, semnătura falsă. Cum e posibil, se întreabă într-o stare de leșin.

Apelează la o avocată celebră, care analizând cazul, îl consiliază să angajeze un detectiv pentru a da de urma presupusului infractor. Angajează un detectiv, care și acesta la rândul său, după acerbe căutări, constată că nu se poate face nimic, că toate pistele sunt false, numele, adresele, numerele de telefon inexistente. Acest domn bogat dispăruse, nu exista.

Psihiatrul, însă nu renunță, neconcepând ideea că a fost înșelat, că i s-au furat banii. Trimite astfel un anunț către toți psihiatrii din America, precizând că există un domn cu următoarele semnalemente și cu următoarele probleme ce le acuză, și că acest domn prezintă un pericol foarte grav, iar dacă careva dintre ei îl vor întâlni să îl apeleze pe linia telefonică următoare.

Pentru că nu voia să i se desconspire identitatea, riscând să fie dată publicității toată povestea și, astfel, ar fi sfârșit în dizgrație, își instalează o nouă linie telefonică acasă, așteptând cu înfrigurare orice mesaj sau apel. Trăia cu convingerea că escrocul va acționa din nou înșelând un alt doctor psihiatru.

După multe așteptări, primește un mesaj de la un psiholog din New York care-i confirmă că are un client asemănător descrierii din anunț, iar acesta i-a recomandat aceeași afacere.

Fericit, stabilește legătura telefonică cu psihologul, și astfel, împreună pun la cale prinderea escrocului. Decid să angajeze un detectiv din New York care să faciliteze prinderea acestuia. Psihiatrul nostru petrecea ore la telefon în discuțiile cu psihologul și detectivul din New York, analizând situația și căutând o soluție cât mai eficientă pentru a-l desconspira pe delincvent.

Împreună  hotărăsc ca psihologul să intre în jocul domnului bogat, înscenându-i o situație în care acesta sa fie prins în flagrant delict. Pentru ca totul să pară cât mai veridic, ambii decid să împartă suma de bani convenită escrocului, pentru ca acesta să nu intre la bănuieli.

Psihiatrul jubila din nou, reînviase. Simțea că răzbunarea lui va fi răvășitoare.

Înainte de a pleca el însuși la New York pentru a fi martorul înscenării, trimite valoarea de 25 mii de dolari, jumătatea din suma convenită pentru a-l induce în eroare pe infractor, în contul colegului de breaslă.

Ajuns la New York, după un zbor obositor, se prezentă direct la cabinetul detectivului. Atât cabinetul cât și detectivul existau în realitate, numai că acesta, tulburător!, nu avea habar despre nici un psiholog, infractor ca și de presupusa înscenare. Detectivul află printre suspinele și stările de leșin ale psihiatrului cum a fost acesta înșelat a doua oară și cum, un om în toată firea, nu a verificat niciodată cu precauție și luciditate datele despre presupusele persoane. După ce se asigură că nu se poate face nimic, că acel domn bogat fusese foarte inteligent și se folosise de slăbiciunile lui, după multe reprize de vomă și încercări de a se ține pe picioare, luă avionul spre casă.

În final, îl găsim în biroul avocatei lui ce încearcă să îl liniștească, întins pe jos, la picioarele scaunului, cu chipul contorsionat și ochii pierduți, reflectând în spasme la ce i se putuse întâmpla lui. Oare unde greșise?

„Bani, bani, bani!, exclamă el cu o voce stinsă. Hai mai bine să vorbim despre altceva...”

Semnul Dionysos

Intre mine si tine se simte lipsa lui Dionis,
nu a vinului,
nu a orgiei,
si nu a dezmatului,
ci a patimei divine

adanc dezlantuita.

pana atunci purtam masti.

Maestrul si Margareta

Florile galbene. Tocurile si piciorul usor dezgolit. Maestrul simti apropierea ei. Margareta avea ochii indurerati, visatori. Florile galbene oribile, nelinistitoare, cumparate fara motiv precis. Inainte, presimtise o intalnire decisiva. Maestrul canta pantofii pe asfalt in ganduri nefericite. Privirile se intalnira. Privirile se intalnira si stiura. Cand tocurile si florile galbene se indepartara, maestrul se nelinisti. Daca o pierd? Pantofii se intoarsera hotarati. Mergeau linistiti alaturi unul de celalalt, de cand lumea si pamantul. "Ai cumparat flori galbene!?", intreba el. "De ce? Nu iti plac florile mele?", se mira ea. "Nu", iar el isi daduse seama ca iubise toata viata acea femeie. Linistea calma odihnea pietrele. Deodata, Margareta arunca florile galbene "Cata dreptate ai! Nu stiu de ce am cumparat flori galbene." Maestrul tresari.

Regreta totusi florile, chiar si de culoare galbena. Apoi, le luase de pe asfalt. Maestrul si Margareta, umbra se intindea pana la capatul lumii, cand dragostea lovi pe amandoi deodata.

Cand psihologul e nebun...

Irvin D. Yalom, cu umor, prezinta cateva cazuri referitoare la destinul de a fi sau deveni psiholog. De exemplu, un psihoterapeut debutant, pe cand se afla inca in formare, incalca regulile deontologice si intretine o relatie cu o clienta. Din proprie initiativa, constientizand eroarea umana ce o produsese, renunta la cariera de psihoterapeut si il regasim peste ani lucrand intr-un domeniu tehnic. Sau, un pacient netratabil, un acerb cititor de filosofie, despre care Yalom isi formase convingerea ca e una dintre persoanele cele mai asociabile si lipsite de afectiune, demisioneaza din functia de chimist, urmeaza facultatea de filosofie, devine asistent universitar si isi deschide un cabinet pe consiliere filosofica. Yalom ramane consternat. N-avea idee cum fostul sau pacient, lipsit de orice urma de empatie,  poate sa trateze alti pacienti.
Aici vorbim de America, unde e totul posibil, si anume, putem vedea cum un vanzator de inghetata poate ajunge un fizician renumit sau, ca si in cazul nostru, un mare chimist un psiholog obisnuit. Exista posibilitatea de a jongla cu job-urile, de a te reprofila etc.
Totusi, meseria de psiholog nu se potriveste oricui. Ca si in multe alte profesii, este necesar sa fii innascut pentru aceasta, sa devina ca o menire intrinseca dorinta de a-i ajuta pe altii, de a-ti dezvolta sentimentele de comuniune sociala, de a empatiza cu ceilalti si intui misterioasele semne ale psihicului, bineinteles, conjugat cu o buna pregatire teoretica si practica.
Multi, am constatat, nu fac inca distinctia intre psihiatru (medicul specializat în tratamentul bolilor mintale si care are dreptul sa administreze medicamente) si psihoterapeut sau psiholog (evalueaza, consilieaza, sustine, indruma si trateaza prin diverse terapii persoanele care se confrunta cu probleme, diverse obstacole de natura sociala, psihica, familiala etc.). Definitiile sunt mult mai ample, iar munca ce o presupune fiecare sunt mult mai complexe.
S-a format deja o prejudecata in randul oamenilor in ceea ce priveste cum ar trebui sa arate un psiholog. In viziunea multora psihologul trebuie sa stie sa-si rezolve conflictele ce apar in viata lui, frustrarile, iar problemele cu care "omul de rand" se confrunta pe un psiholog nu are cum sa il atinga, cum ar fi divortul, suferinta in urma unei pierderi, greselile pur omenesti, certurile cu partenerul, cu copii etc. Psihologul apare ca un batran intelept, echilibrat, capabil sa rezolve si sa gestioneze perfect orice problema.
Pana a ajunge la nivelul unui psiholog bun este imperios necesar sa urmezi ani de stagii de formare, dezvoltare personala, practica asistata de un supervizor calificat, tocmai pentru a rezolva multitudinea de complexe, frustrari pe care orice om le incearca.
Irvin D. Yalom povesteste ca a fost nevoit sa fie psihanalizat 3 ani de zile, in afara cursurilor de formare obligatorii pentru a obtine un atestat de libera practica.
De asemenea, multi psihologi isi au psihologul personal, asa cum si medicii isi au medicul personal.

Irvin D. Yalom este un exemplu de psihoterapeut care, pe langa numeroasele succese in cariera sa, isi recunoaste limitele si descrie cu originalitate eforturile si lupta sa cu psihicul uman.

De ce se tem bărbaţii de femei

Bună întrebare. Când observi un asemenea titlu te macină în mod deosebit curiozitatea. Vrei să ştii, să cunoşti odată şi odată ce presupune acest mister al diferenţelor dintre femeie şi bărbat, să pătrunzi înţelesul eternului gen masculin şi, mai ales, feminin.

Jean Cournut atacă direct. Toate manifestările comportamentale, psihice pe care bărbatul le-a avut de-a lungul istoriei, spune el, se datorează acestui profund sentiment de teamă în raport cu femeia.

Bărbaţii domină femeile de când e lumea lume, mai întâi sub aspect fizic, apoi din punct de vedere social, politic, economic etc. De ce, se întreabă Jean Cournut şi ne întrebăm şi noi? Pentru că se tem, răspunde acesta.

Să enumerăm ceea ce, de-a lungul întregii cărţi, Jean Cournut evidenţiază ca fiind principalele arme ale femeii ce determină eterna frică a masculinului faţă de feminin. Aşadar, barbatul se teme de un feminin sexual, sălbatic, juisant, primejdios, insaţiabil, muritor, mortifier, glacial, lesbian, infidel, misterios, invidios, incestuos, posesiv, sufocant, castrator, exclus, exigent, pasiv, masochist, castrat şi ireprezentabil.. Un feminin care ameninţă în permanenţă ordinea falică şi care este incomprehensibil şi nebunesc de erotic şi matern.

După o asemenea înşiruire de caracteristici ameninţătoare putem lesne înţelege ce-i face pe bărbaţi să incerce sa tranforme femeia într-o supusa a lui.

Astfel, Jean Cournut, aprofundând şi încercând să expliciteze această teamă, enunţă că:

• Bărbaţii se tem de femei pentru că ele încarnează, gândesc ei, sexualitatea animalică, sălbatică, de aceea instituţiile au încercat, prin prescripţii morale, interdicţii sau represiuni, să canalizeze această sexualitate, percepută mereu ca dezordonată, spre perpetuarea speciei şi nu tulburării acesteia.
• Bărbaţii se tem de femei pentru că ele încarnează, gândesc ei, moartea, dar şi viaţa şi adevăratele valori.
• Fiindu-le teamă de femei, bărbaţii ezită să le abordeze fie pentru că le idealizează, fie pentru că, gândesc ei, sunt periculoase.
• Bărbaţii se tem de femei pentru că le este frică că nu le pot satisface (şi pentru că ele se razbună). Ideea că femeile sunt insaţiabile şi că bărbaţii pot cu greu să le satisfacă este o temere universală.
• Bărbaţii se tem de femei pentru că, gândesc ei, sunt diabolice. Femeia îl nelinişteşte pe bărbat pentru că ea este "judecătorul sexualităţii lui şi, mai mult, pentru că şi-o închipuie insaţiabilă, asemenea unui foc ce trebuie întreţinut neîncetat".
• Bărbaţii se tem de femininul oglinzii, care riscă să dezvăluie partea feminină secret ascunsă în fiecare bărbat.
• Bărbaţii se tem de femei pentru că ele încarnează, gândesc ei, pasivitatea penetrată.
• Bărbaţii se tem de femei pentru că ele au secrete şi talismane.
• Bărbaţii se tem de femei pentru că sunt, gândesc ei, ele insele un secret.
• Bărbaţii se tem de femei pentru că, atunci când juisează, ei au impresia că nu se va sfărşi vreodată.
• Bărbaţii se tem de femei pentru că se tem de infidelitatea lor.
• Bărbaţii se tem de femei pentru că, gândesc ei, ele işi doresc penisul lor, al bărbaţilor.

"Reprezentării acestei femei potenţial satanice şi care trebuie dominată, i se opune drept antiteză şi model suprem Fecioara Maria, femeia mamă ideală, adică fară de păcat, mai precis fără sexualitate. Ea, cel puţin, nu înfricoşează pe nimeni".

Dacă am trezit curiozitatea asupra acestei dileme fundamentale ce marchează permanent relaţiile dintre cele doua genuri, masculin şi feminin, puteţi citi cu încredere cartea lui Jean Cournut "De ce se tem bărbaţii de femei" şi măcar o parte din mister vi se poate dezvălui.