In vremea aceea, prin '07, eram ospatar intr-un hotel pe coasta Marii Adriatice, in Italia. Aveam un coleg pe unul Vito, chiar asa se numea, provenit din sudul Italiei, care isi dedicase toata viata lui meseriei de ospatar si nu fara rost, caci era in stare sa serveasca o terasa de peste 100 de persoane, alergand de colo colo, fluierand in rastimpuri, fara sa ameteasca nici o comanda. Avea vreo 30 de ani, cred. Trezise antipatia in noi romanii pentru ca era arogant si vulgar, mai ales cu fetele. Intr-o seara ma adusese in pragul disperarii prin comportamentul lui si eram hotarata sa raportez totul directorului, un fel de om si asta care nu vedea decat hotel in fata ochilor. Buuunn! Vine directorul. Incep sa-i spun ca uitati Vito asa si pe dincolo, ca eu in conditiile astea nu mai lucrez etc etc.
Directorul, distrat, ma sfatuieste sa il ignor, ca el nu poate pierde un ospatar asa bun, ca uite Vito e in stare de asta si de asta si tot asa pana simtii ca ma sufoc de nervi si aproape urland, de fata cu intreg personalul hotelului, incepui sa turui: "care este sensul omului asta pe pamant? v-ati pus vreodata intrebarea asta? ce rost are el? ce-i cu viata lui?", ochii imi ieseau din orbite si gesticulam, in limba italiana iesea ceva de genul "che vita ha Vito?" - ce viata are Vito? - si nu ma mai opream din mirarea asta care credeam ca si ceilalti o impartasesc, chiar asa ce o fi cu sensul vietii acestui Vito...
Bineinteles ca, directorul ma privea asa consternat, cu ochii nemiscati asupra mea neintelegand o iota din tot ce debitam eu. Se lasase o tacere grea. Ce putea fi anormal cu Vito, parca se intrebau toti, era un ospatar chiar foare bun, nesuferit, e drept, insa bun in meseria lui. Directorul mai spuse si el ceva acolo, se intoarse si iesi pe usa. Ceilalti se imprastiara. Eu visai toata noaptea cum tineam discursuri pline de adevar si morala aproape batandu-ma cu pumnul in piept.
Azi nu pot decat sa ma distrez asupra ispravii mele de atunci, chiar asa ce-i tot dadeam eu cu sensul vietii...
-
Acum cateva zile o studenta in anul I m-a rugat sa o ajut la efectuarea unei teme la psihologie. Zis si facut. O chem la mine, deschid cartea si incepem sa dezbatem ce si cum trebuie facut. Realizez ca unele notiuni de baza nu le cunoaste si incep eu asa vartos si angajat sa ii explic de-mi sarea saliva printre dinti, vorba unui amic. Era vorba despre constiinta, cu realizarea faptului ca iata, acesta sunt eu aici si acum, adica sunt un om constient despre mine insumi, deci exist etc etc. Nu ma opresc la simple explicatii, ci o dau inainte cu intrebarea primordiala "de ce" si cu acea interogatie filosofica "cine sunt eu" si nu ma mai opream din zis de imi rasuna si mie ragusit si strident vocea in creier. Ea deodata lasa privirea in jos, parca reflectand, apoi o tinti spre mine, privind de fapt prin mine si cu ochii parca rataciti exclama: "da chiar bai, cine sunt eu?".
Interesant :))
RăspundețiȘtergere