Acte ratate

Am urcat si am coborat un damb odata de mii de ori, cu ochii orbi si mintea incetosata, varsandu-mi nervii pe propria-mi fiinta, aiurind in neincetata si mereu inexplicabila intrebare: cum am reusit sa le pierd, cheile, unde erau, cum le tineam si ce putui face cu ele?? Intr-un tarziu le gasii, in iarba la picioarele mele. Caz fericit. Asta fu inceputul. Pentru ca mai apoi ani la rand sunt o dovada a existentei mele tocmai prin uitarea obiectelor prin diverse locuri pe unde puse-i visatoare piciorul: in baruri de cele mai multe ori am uitat actele mele cele mai sfinte, un jurnal capital prin dezvaluirile lui,
rucsace pline cu nush ce, cutii primite din strainatate, telefoane mobile, portofelul, geanta (azi tocmai am recuperat-o de exemplu dintr-o cafenea unde aseara petrecusem cu prietenii pana am ramas ca de obicei ultimii), apoi in autobuze, tramvaie, taxiuri, internet-cafe, pe o banca, undeva pe jos, pe o strada... Eheeee!

Cea mai tare amintire a gafelor mele de acest gen insa, e aceea in care, parca ma vad si acum, intr-un balcon, la etajul trei, ma hlizeam cu prietenii si agitandu-ma imi ricosez cu mana dreapta ochelarii de pe nas drept in tufa de liliac al vecinului de la parter, un hatru care isi imprejmuise balconul sau cu un gard de 2 metri de fier. Nu avea caine, dar era intuneric si multe tufe cu fel de fel de flori. Dupa ce sarii gardul si dupa ce imi calcai ochelarii de sute de ori i-am gasit in final zdrobiti si total nefolositori. Astazi ma intreb daca nu cumva am ceva cu mine insumi. Pentru ca altadata, pe o caldura innabusitoare de se topea otelul, am stat multe ore cu fundul pe proprii mei ochelari, lasandu-le o forma tare comica...

Cei apropiati au ajuns sa zica "Ei, parca nu stii cum e, asa e ea!"

Totusi, m-ar consola gandul daca fiecare dintre voi ar recunoaste ca nu numai odata ati uitat ceva undeva, ati pierdut iremediabil ceva, ati gafat de vi se suceau mintile de nervi si rusine. E de-a dreptul amuzant sa fii martorul unor asemnea evenimente si sa observi fizionomia celui in cauza, o fatzuca necajita, inciudata si plina de uimirea celui care nu-i poate crede ochilor ce vede si urechilor ce aude, ca si cum noi am putea fi chiar cu totul stapanul propriului nostru destin.