Draga Alina,
Nu ti-am scris niciodata, desi am avut de multe ori impulsul de a-ti transmite cateva dintre conceptiile mele relativ la unele fapte ale tale, insa am intuit de fiecare data ca as fi vorbit in gol, fix cu peretii si mi-am zis in intelepciunea mea ca ai nevoie de propria ta zbatere, mai mult inutila daca ai fi reflectat un pic.
Sa ma fac inteleasa. Si asta in cuvinte cat mai simple.
Suntem de acord amandoua (stii doar cum gandesc in parte...) ca suferinta este o conditie necesara atunci cand preferi sa te feresti de prostia umana ce salasluieste inevitabil si in tine insuti, adica, mai precis, pentru a evita sa fii o leguma pe pamantul asta, cu o existenta stupida, este preferabil sa te avanti in trairile paradoxale (da, chiar acele trairi contradictorii consumate simultan sau alternativ de bine si rau, de nadir si zenit), tasnite din tine insuti, libere si neprihanite si, mai ales, imperioase. Si daca am ajuns la o astfel de concluzie, te tulbur acum cu o intrebare: cum se face ca fugi, eviti, te retragi, pui zid si anihilezi simturile abia inmugurite?
Frica, asa-i? Tremuri de frica in nimicnicia lasitatii tale. Te aplatizezi pana la inexistenta, pentru a-ti fi tie comod, pentru a nu-ti zdruncina nici un fundament construit la urma urmei destul de fragil, dat fiind ca esti atat de slaba.
Te intreb insa, drept in fata: vorbim abstractiuni, sau traim da vero?
Te las sa reflectezi...
Apoi, o alta chestiune de maxima importanta, pe care, stim bine, ai rumegat-o ani si ani, fara nici un folos, este cea legata de ideea de libertate. Ce este aceea libertate, de unde incepe si cum fiinteaza ea, relativitatea si absolutismul ei, bla blauri de genu' care nu te lasa sa dormi. Stiu ca ai sa ma ametesti cu eternele discursuri despre libertatea in creatie, libertatea in actiune, libertatea simturilor, again and again, conceptii preluate, rastalmacite, framantate, toate acestea in desert.
Caci te mai intreb odata, cum se face, cum se armonizeaza frica si libertatea in esenta?
Mediteaza si apoi vorbim... Traieste si apoi gandim...
Deocamdata ma opresc aici. Gasesc ca este indeajuns sa ridic problema asupra acestor doua dileme care pe tine te macina, iar pe mine ma indigneaza pana la revolta.
Pana una alta iti dedic doua-trei versuri de Nichita Stanescu, bineinteles.
"Ma las in continuare de mine insumi plans
ca-n vremea cand puneam un ochi albastru
la idee,
si pe deasupra o spranceană ca sa-l tina strans
si-ntrors din ce e catre ce e."
Pup!
P.S. Iti este foarte dor de Viorel, asa-i?
Nu ti-am scris niciodata, desi am avut de multe ori impulsul de a-ti transmite cateva dintre conceptiile mele relativ la unele fapte ale tale, insa am intuit de fiecare data ca as fi vorbit in gol, fix cu peretii si mi-am zis in intelepciunea mea ca ai nevoie de propria ta zbatere, mai mult inutila daca ai fi reflectat un pic.
Sa ma fac inteleasa. Si asta in cuvinte cat mai simple.
Suntem de acord amandoua (stii doar cum gandesc in parte...) ca suferinta este o conditie necesara atunci cand preferi sa te feresti de prostia umana ce salasluieste inevitabil si in tine insuti, adica, mai precis, pentru a evita sa fii o leguma pe pamantul asta, cu o existenta stupida, este preferabil sa te avanti in trairile paradoxale (da, chiar acele trairi contradictorii consumate simultan sau alternativ de bine si rau, de nadir si zenit), tasnite din tine insuti, libere si neprihanite si, mai ales, imperioase. Si daca am ajuns la o astfel de concluzie, te tulbur acum cu o intrebare: cum se face ca fugi, eviti, te retragi, pui zid si anihilezi simturile abia inmugurite?
Frica, asa-i? Tremuri de frica in nimicnicia lasitatii tale. Te aplatizezi pana la inexistenta, pentru a-ti fi tie comod, pentru a nu-ti zdruncina nici un fundament construit la urma urmei destul de fragil, dat fiind ca esti atat de slaba.
Te intreb insa, drept in fata: vorbim abstractiuni, sau traim da vero?
Te las sa reflectezi...
Apoi, o alta chestiune de maxima importanta, pe care, stim bine, ai rumegat-o ani si ani, fara nici un folos, este cea legata de ideea de libertate. Ce este aceea libertate, de unde incepe si cum fiinteaza ea, relativitatea si absolutismul ei, bla blauri de genu' care nu te lasa sa dormi. Stiu ca ai sa ma ametesti cu eternele discursuri despre libertatea in creatie, libertatea in actiune, libertatea simturilor, again and again, conceptii preluate, rastalmacite, framantate, toate acestea in desert.
Caci te mai intreb odata, cum se face, cum se armonizeaza frica si libertatea in esenta?
Mediteaza si apoi vorbim... Traieste si apoi gandim...
Deocamdata ma opresc aici. Gasesc ca este indeajuns sa ridic problema asupra acestor doua dileme care pe tine te macina, iar pe mine ma indigneaza pana la revolta.
Pana una alta iti dedic doua-trei versuri de Nichita Stanescu, bineinteles.
"Ma las in continuare de mine insumi plans
ca-n vremea cand puneam un ochi albastru
la idee,
si pe deasupra o spranceană ca sa-l tina strans
si-ntrors din ce e catre ce e."
Pup!
P.S. Iti este foarte dor de Viorel, asa-i?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu