M-am hotarat. Aceasta va fi ultima scriere a mea pe acest blog, pe care l-am indragit si l-am hranit ca pe copilul meu. Un copil de 24 de zile, adica 3 saptamani si 3 zile.
Mai presus de toate, acest blog, sau mai degraba micile mele creatii, au fost dedicate tanarului din imaginea de sus, un tanar care la vremea aceea visa, avea lumea la picioarele lui, traia din plin viata, fara sa isi imagineze ce curs va lua, cum se va sfarsi ea. Viorel, eu stiu acum, noi stim acum drumul sinuos al destinului tau! Maine se implineste un an de la disparitia ta si poate e mai bine acolo unde esti. Stiu ca ai fi fost foarte exigent cu mine si m-ai fi certat pentru ceea ce sunt eu acum. De aceea, am hotarat. Voi inchide cercul cu un punct apasat.
Apoi, blogul acesta se nascu sub impulsul unei frenezii stimulatoare, unei dorinte de exprimare ce se dorea implinita prin concretizarea in scris a gandurilor, sustinuta de un trio nebunesc, ca si cum am fi vrut sa cucerim lumea sau sa schimbam ceva in ea. De fapt, era vorba doar despre lumea noastra interioara si tumultul din ea. Lucian, Dorin...Doi oameni speciali, cu o anumita viziune originala asupra vietii si din care eu m-am hranit. De aceea le multumesc pe aceasta cale ca au existat in gandul si inima mea si m-au ajutat sa constientizez anumite aspecte ale vietii. Dorin se va mira si de data aceasta :)). Va voi citi tot asa blogarashi disperati ce sunteti:).
Cornelia, Oana...Doua mici stelute ce-mi lumineaza mintea si sufletul. Ele reprezinta vocile ascunse, mereu vorbitoare, care nu-mi dau voie sa gresesc, sa scriu prost, sa o iau razna. Sunt cugetul meu intrebator, criticul care pune sub semnul indoielii orice adevar, ca apoi sa il restabileasca in forma lui autentica, reala. Va iubesc!
Mircea...El de fapt m-a determinat sa ascult atat de mult Parazitii (i-am iubit odata cu inceputurile noastre, tii minte!?), sa fumez atat de mult, sa beau, sa imi dea atat de mult de gandit. Viata merge inainte, cu sau fara prea multe cuvinte, vorba unui cantec.
Pe paginile acestui blog m-am lamentat prea mult, m-am descoperit prea mult, mi-am evocat trecutul excesiv, mi-am expus exagerat sufletul. Treaba care este, de altfel, foarte placuta, insa neindicata.
Este necesar ca in spatiul virtual la care au acces prea multi oameni sa pastrezi o anumita distanta, trebuie ca intimitatile sa se consume in mijlocul persoanelor apropiate si nu in vazul lumii.
De aceea inchid copertile acestui blog, cu promisiunea de a crea un altul rezervat doar prezentului si viitorului, exteriorului si nu interiorului, optimismului si nu pesimismului, perspectivei si nu resentimentelor. Va voi face cunoscut noul blog, fiti fara grija, asta daca va preocupa ce o sa mai cititi intr-o pauza a existentei voastre:)).
Salut pe toti aceeia care m-au citit, cunoscuti si necunoscuti, si le urez multa sanatate sufleteasca.
Shikata ga nai!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu